Blogoree

Ursitoarea, numai una, e de-ajuns una, muşcă lacomă, în scrâşnet de măsele – un sunet rebel, cor de hârşâiri întrupat în amprenta rămasă pe sămânţă. Muşcă din sămânţa vorbei, şi îi cresc pe limbă vorbe. Limba, flăcăruie de vorbe înveninate, iese şerpeşte prin crăpătura dintre buze, aducându-le în colţuri picături de salivă zăbovite acolo o vreme, ca nehotărâţii ce-şi cumpănesc direcţia următorului pas. Pe urmă vezi cum se înmulţesc, cum se învolburează ca un clocot de plastic topit, cum se preling, cum îi mătură bărbia contopindu-se sub ea, şi auzi contopirea vorbelor în blestem, şi ştii că te blestemă pe tine. Aruncă asupra ta blestemul vorbei, şi simţi că s-a pierdut o clipă, că acea clipă în care puteai să-l ocoleşti s-a dus de-a dura pe scări încâlcite din labirintul timpului, pierind în negura lui. Aşa că tot ce mai poţi face din proprie voinţă e să schimbi vorbele pe cuvinte scrise, şi te resemnezi să le scrii acolo unde pot ajunge mai repede la alţii, pe un blog, pe nişte bloguri, şi logoreea e blogoree, e boala ta cronică, boala de care nu mori, dar cu care o să mori.

Cu cele 12 cuvinte îngroşate s-au mai jucat şi alţii. Îi veţi găsi pe toţi la Eddie, în primul tabel. Şi, tot acolo, un al doilea tabel e soborul celor care susţin că „s-a pierdut o clipă”.