Azi, dulce-a vieţii mele căprioară,
Am început să cred că amândoi
Lăsăm în fiecare ceas să moară
Câte-un sărut ce-ajunge la gunoi.
Ni-e puşculiţa plină de ratări,
Călcăm sub cizme strune de chitară,
Avem un rucsac plin cu întrebări
Şi logica începe să ne doară.
Pentru că, uite, facem din ţânţar
Nu armăsar, ci chiar un elefant!
Stingem vatra pasiunii în zadar,
Certându-ne pentru un moş berbant.
Încă necunoscutul poet căruia îi place să-şi spună Arald Dlara ridică stiloul, îi priveşte lung peniţa, îl închide. Netezeşte cu palma hârtia parfumată, găsită în sertarul biroului doamnei Lili. Par-fu-ma-tă. Ca BB, Boşorogul Berbant. S-au întâlnit în faţa porţii şi moşul mirosea ca o drogherie şi mergea ţanţoş, ca şi cum ar fi fost într-adevăr plin de farmec. Oare chiar nu-şi dădea seama că, fără maşina aia supercalifragilistică şi fără conturile din bănci, n-ar fi avut niciun haz? Caraghiosul! Matusalemicul vânător de fuste! E drept că se ţine bine. După cum arată, nu-i dai optzeci şi doi de ani. Nu-i dai nici măcar şaptezeci. E cel mai frumos babalâc pe care l-a văzut Arald vreodată, dar… În viaţa lui Lili sunt deja prea mulţi bărbaţi şi fără el!
Desigur, o femeie cu mai mulţi bărbaţi – care se împarte între mai mulţi bărbaţi fără să-i aparţină niciunuia – e, pentru Arald, partenera ideală. O femeie care nu jinduieşte după un soţ cu acte-n regulă nici măcar în cel mai ascuns cotlon al sufletului său. Aranjamentul e comod, fără nicio obligaţie, şi totuşi… totuşi ar prefera să se afle pe primul loc în ierarhia preferinţelor ei, să fie masculul dominat, masculul alfa. Continuă lectura
