Statui

… pentru miercurea fără cuvinte

 

statui din oraşul meu imaginar (Palatul Vrăjitoarei, ep. 19)

 

statui de pe bibliotecă

 

Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 3 (cu includerea duzinii de cuvinte)

VERONICISME

Ei, mă apropii de fundul sacului… 🙂 Din cărticica mea au mai rămas patru poveşti despre care nu v-am vorbit încă – şi o s-o fac acum:

13. Scrisoarea lui Zwiat

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi lumea dacă am fi telepaţi cu toţii?  Cum v-aţi simţi dacă gândurile celorlalţi v-ar înconjura ca nişte cascade? Dacă la baza comunicării n-ar mai sta cuvântul rostit, ci cuvântul gândit? Dacă v-aţi bucura, savurând o asemenea existenţă ca pe o căpşună şi considerând că astfel chipul vieţii e mai bogat în culori, sau dacă v-aţi transforma într-un căutător al intimităţii pierdute, dacă propriile gânduri expuse nu v-ar face cumva să vă simţiţi ca o căprioară hăituită, dacă nu v-aţi dori să vi le puteţi ascunde sub ceva negru şi opac, ca praful de cărbune, sau să aveţi un cal fermecat, care să vă poarte într-o lume mai calmă, unde…

Vezi articolul original 373 de cuvinte mai mult

Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 2 – Ploaia… de concursuri

Aproape că uitasem cum am continuat. 😀 Aşa cum nu-mi mai amintesc nici ce-am scris în a 3-a parte, pe care o s-o reboghez mâine.

VERONICISME

Aşa cum povesteşte Liviu Radu în fragmentul din prefaţă redat mai sus, după prima ediţie a concursului organizat de Nemira au urmat vreo patru sau chiar cinci ani în care concursurile s-au ţinut lanţ – şi acesta e contextul în care am scris povestirile despre care am de gând să vorbesc în continuare.

6. Sfinte Dumnezeule!

Am început să scriu povestea asta într-o seară în care eram singură acasă – şi ştiam că urma să fiu singură toată noaptea. Şi nu mi-a plăcut niciodată să stau noaptea singură; în copilărie mi-era grozav de frică de întuneric, iar acum încă mai am coşmaruri în care apăs zadarnic pe toate întrerupătoarele din apartament, pentru că niciun bec nu vrea să se-aprindă. Aşa că m-am apucat să scriu – fiindcă atunci când scriu timpul trece întotdeauna atât de repede.

Vezi articolul original 1.187 de cuvinte mai mult

Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 1 (cu includerea duzinii de cuvinte)

Nu-mi fac iluzii, adică nu-mi imaginez că interesează pe cineva cele de mai jos, dar n-am nici timp, nici chef să scriu altceva şi vreau să las seria asta de articolaşe şi aici înainte de a-i da blogului o pauză, sau chiar de a-l pune pe chituci.
Înţelept din partea mea ar fi să-mi pun mai multe bloguri pe chituci, dacă nu chiar pe toate, încurc cam degeaba locul prin blogosferă – noroc că e destul, măcar nu stau în calea altora. :mrgreen:

VERONICISME

clic pe poză ca să găsiţi cartea pe site-ul editurii

Loldilalul nu e o băutură pe care aţi putea s-o găsiţi prin cine ştie ce baruri extravagante; nu e nici numele vreunui soi de biscuiţi pentru câini; nici vreo ţesătură de calitate superioară, vreun gen de brocart mai mătăsos şi mai strălucitor decât de obicei; şi nici o loţiune pentru curăţarea hainelor de blană; e o floare, dar nu seamănă nici a crin, nici a lalea, nici a trandafir, nici a begonie, nici a crizantemă… E o floare pe care n-aţi văzut-o niciodată şi pe care n-o s-o vedeţi nicicând împodobind vreun pervaz de fereastră, vreun balcon, vreo grădină, vreun parc, vreo pajişte…  Pentru că e o floare dintr-o lume care nu există decât în imaginaţia mea – motiv pentru care a devenit titlul primului meu volum de povestiri SF publicat pe hârtie. Iar eu m-am…

Vezi articolul original 944 de cuvinte mai mult

Duzina de cuvinte – Încă o leapşă

VERONICISME

1. Crezi în supranatural ? Ce fel de supranatural ? Fantome, bântuiri, poltergeist, posesii demonice, blesteme, ocultism, vrăjitorie, clarviziune, medium-uri, miracole, minuni ?

Cred că lumea înconjurătoare înseamnă cu adevărat mult mai mult decât putem percepe cu ineficientele noastre simţuri. Iar supranaturalul ţine de realitatea care nu ne este de obicei accesibilă, dar pe care o putem întrezări, mai mult sau mai puţin, printre ziduri de o natură necunoscută, în condiţii pe care încă nu suntem în stare să le definim – şi nici măcar să le numim, pentru a le putea enumera.

2. Crezi că omul când se naşte este ca o pânză de pictat goală, pe care totul se imprimă mai târziu, sau că suntem născuţi cu predispoziţie – sau predestinaţi – spre bine sau rău? Cu alte cuvinte, ne naştem fiecare cu o natură dată sau o dobândim prin educaţie şi autoeducaţie ?

Îmi place să-mi imaginez…

Vezi articolul original 776 de cuvinte mai mult

Bizar – din punctul meu de vedere

N-am stat să verific numărul de vizualizări pentru toate articolele pe care le-am scris pe diverse bloguri şi bloguleţe sub diverse semnături 😛 , dar cred că nu greşesc spunând că, în privinţa asta, recordul e deţinut de poezia „Bunica mea„, pe care-am scris-o acum 41 de ani (o mai găsiţi şi aici.)

vizualizari

Sinceră să fiu, faptul mă lasă literalmente cu gura căscată. Fiindcă nu e nici pe departe cea mai reuşită dintre poeziile mele şi, la drept vorbind, nici cea mai sinceră. E opera unei mici escroace sentimentale, care voia într-adevăr să plângă fiindcă nu fusese lăsată să plece la ştrand cu „golanul ăla” (expresia îi aparţine tatei) şi care, fiind nevoită să rămână acasă, şi-a amintit că bunica trebuie să primească un cadou de ziua ei – şi ce e mai uşor de scos din mânecă decât o poezie? Şi ce apreciază bunica mai mult decât o poezie? Şi poezia trebuia să impresioneze (pe tata nu l-a impresionat, ba chiar a mirosit care era motivul lacrimilor din primele versuri), drept care e plină de toate clişeele referitoare la bunici care mi-au venit în minte ad-hoc (probabil că tocmai de-aia are priză la public).

Pe bunica o iubeam, fireşte, o iubeam chiar foarte mult, dar garantez  că, dacă m-aş fi dus la ştrand, poezia asta n-ar fi existat, şi poate că nici n-aş fi ajuns acasă la timp pentru masa festivă. (Sută la sută sinceră e o poezie pe care n-a citit-o niciodată, fiindcă am scris-o după ce a murit. I-am pus-o în sicriu şi, vreme de câţiva ani după aceea, am recitat ultimele două strofe, în gând, seară de seară, înainte de a adormi, cu speranţa că o s-o visez – dar nu s-a întâmplat decât de vreo două sau trei ori.)

Dar, una peste alta, încep să mă gândesc că probabil mi-am greşit cariera. Presupun că trebuia să scriu, după reţeta celei mai citite dintre poeziile mele, versuri pentru manele. Oare e prea târziu ca să mă reprofilez? :mrgreen: