Întâlnire

Astăzi, stimaţi cititori, aveţi întâlnire cu mine!

Mă numesc Anghel Lungescu şi mi se spune Colecţionarul. Ca să mă cunoaşteţi mai bine, ţin să menţionez că sunt:

1 – colecţionar de ce vrei şi ce nu vrei. Cred că-mi veţi aprecia în mod deosebit colecţia de ştampile (le prefer pe cele de la Colop), pe cea de kit-uri de epilat, pe cea de hârtie igienică şi pe cea de prosoape pliate în fel şi chip.

2 – mare amator de distracţie. „Go fun yourself” e deviza mea încă din clasa a noua, când m-am îndrăgostit pentru prima oară de profa de engleză şi de maşina ei, o Toyota. Nu, nu era Aygo. Dar o mititică din asta, X-clusiv, mi-aş putea cumpăra acum şi aş şi aprecia-o – nu ca la 18 ani, când, dacă aş fi primit-o cadou, m-aş fi grăbit s-o vând, fiindcă pe vremea aia începusem să colecţionez bani pentru o limuzină; bani care i-am pierdut la poker. Nu pe toţi, mi-au mai rămas destui pentru un televizor.

3fan brânză. Pun pe orice tartină, în primul strat, cremă de brânză din belşug.

4 – întotdeauna flămând. De aceea-mi şi iau la mine, la serviciu, trei tipuri de sandviciuri. Unul inspirator, cu cremă de brânză natur şi carne de vânat, frăgezită ca prin farmec de amintirea nopţilor petrecute alături de căprioara visurilor mele; unul fortifiant, cu cremă de brânză cu usturoi şi slănină de porc; şi unul relaxant, cu cremă de brânză cu verdeaţă şi măsline, tot verzi.

5 – specialist în oferte şi promoţii şi, ca urmare şi pe bună dreptate, director de marketing la firma „Prelucrări şi Deformări” SRL, condusă de Liliana Podoabă, o doamnă pe care-o încolţesc zadarnic cu toată priceperea mea de vânător, pentru mai am trei camarazi de arme, posesori ai cheii mecanismului de acces în… intimitatea domniei sale. Vă rog să nu vă închipuiţi că această cheie se poate achiziţiona de la vreun magazin online, de la reduceri. Nicidecum. În graţiile doamnei nu ne aflăm decât noi patru. Numai că e stresant să nu ştii niciodată cu care dintre noi preferă să plece, de exemplu, într-un sejur la Straja. Aşa că, în fiecare zi de vineri, suntem cu toţii tot atât de nervoşi ca nişte producători de hârtie igienică torturaţi de teama că un bizar for superior ar putea hotărî, pe nepusă masă, că nici aceasta, nici atât de utilul prosop de hârtie, nu mai sunt încadrabile în categoria „produse de igienă şi curăţenie”.

Şi acum să vă spun de ce ne-am întâlnit azi, în aceste rânduri. Ei bine, pur şi simplu fiindcă vreau să discutăm despre personalizare. De fapt, vreau să vă ofer un exemplu care îmi e la-ndemână.

După cum mă tem că aţi şi ghicit, e vorba de biroul meu de la serviciu, a cărui suprafaţă vizibilă sau mascată (aici mă refer la sertare) e amenajată într-un mod aparte şi, în consecinţă, îi poate face concurenţă noului parc de aventură Straja. Cu alte cuvinte, pentru orice străin, găsirea oricărui obiect util e o adevărată aventură, rareori încununată de succes. Însă toată lumea observă minunata mea lumânare din ceară tradiţională refolosibilă. E o piesă de colecţie foarte valoroasă, realizată de mine însumi, cu fidelitate, după modelul de mai jos (descoperit pe un blog) – cu deosebirea că flacăra nu e reală 😛

La următoarea noastră întâlnire, vă voi arăta o serie de poze ale mai sus-pomenitului birou, realizate din toate unghiurile posibile (şi incluse în colecţia mea de fotografii). Asta se va întâmpla, probabil, în noiembrie, fiindcă până atunci plec în vacanţă la Straja. (Dar nu e cazul să mă felicitaţi, NU plec cu capricioasa doamnă Lili, ci cu doi dulăi din colecţia mea de câini lupi, mari iubitori de natură.)


Text scris, pe lângă concurs, pentru primele 8 probe de la SuperBlog şi pentru provocarea de luni.

Ambianţă igienică

În loc de motto:

sursa imaginii şi a dialogului

Îngăduiţi-mi să mă prezint. Sunt Fely, şi niciodată nu mint când dictez, ca acum, câte-un discurs menit să ia parte la un concurs numit SuperBlog de ani mulţi, de când atrage bipezi adulţi, amatori să culeagă, într-o toamnă „fierbinte”, de pe taste cuvinte.

Sunt, după cum se vede-n poza alăturată, o felină mirobolantă, cu ochi imenşi, fascinanţi, hipnotizanţi, uneori terifianţi.

Dar, după cum aţi învăţat la şcoală, aparenţele-nşeală!

În realitate, credeţi-mă, sunt cumsecade, drăgăstoasă, blândă şi mieroasă – mai ales când cer, cu un mieunat, să-mi fie din şifonier eliberat trupul mlădios, după un popas somnoros pe raftul cu prosoape pliate, pluşate. Dar – miao! – sunt numai aparent curate, nu sunt sterilizate! Iar eu sunt sensibilă, sunt stilată, sunt o pisică aristocrată. Microbii mă oripilează, ştiu că prin lume gravitează, că aerul îl infestează, că pot ce nici visezi că se poate, că şi în apă ştiu să înoate! (De-aceea urăsc apa, prefer saliva mea! E antiseptică, fabricată instantaneu, de glande pe care le comand eu.)

Revenind la odihnă, la somnul în tihnă, îl practic cu deplină încredere pe cel din bucătărie, pe câte-un imaculat şi aseptic prosop de hârtie. Apoi, când mă trezesc, fugăresc câte-un sul rebel de hârtie igienică, dovadă că-s neam de mâţă vrednică. Şi apreciez daunele produse de igienă şi curăţenie în lumea microbilor vânaţi cu sfinţenie de femeia de serviciu, cu care intru uneori în litigiu fiindcă mă trezeşte cu-n aspirator guraliv, mitocan, care dă vânturi continuu, avan, smulgându-i din cotloanele lor pe viermii producători de hârtie igienică, deoarece nu-i place prezenţa lor scenică.

— Vai, draga mea Fely, vai, mi-a spus ieri motanul Gherase, cu ghearele-i politicos retrase, aceia-s păianjeni, draga mea, prin cotloane-şi ţes pânza…

— Ba nu, ba nu, Gherase, tu n-ai auzit de viermi de mătase? Hârtia e un material şi ea, se naşte la fel ca mătasea! Eu ştiu că toţi aceşti indivizi persecutaţi, dacă ar fi lăsaţi, ar ţese hârtie! Fiindcă e bine, se ştie, să fie de unică folosinţă tot ce le e oamenilor de trebuinţă când vor să se şteargă pe mâini, sau la nas, sau să ia praful de pe pervaz. La noi în vilă, să ştii, Gherase, domnesc principii sănătoase! Lili, doamna mea, oriunde s-ar afla, se fereşte până şi de uscătoarele cu care-şi zvântă bipezii labele lor fără gheare şi păr. Căci s-a s-a descoperit că, într-adevăr, în aerul cald, zgomotos, salmonella trăieşte!

Dar Gherase, incult ca un peşte, de salmonella n-are habar! Tipul ăsta e în zadar motan de medic primar! În schimb, încăpăţânat, mă bate pe mine la cap.

— Fely, ar fi cazul să ştii că păianjenii nu ţes hârtii, nici igienice, nici de alt fel.

— Atunci ar fi cazul să-şi facă din asta un ţel! Fiindcă, stimate motan, hârtia-i utilă chiar şi-n automobil, şi pentru volan, asigură pretutindeni protecţie, fereşte de germeni şi de infecţie!

— Ce germeni, Fely, dă-i încolo de germeni! Mai bine să vorbim despre gemeni! Am aflat că noi suntem fraţi, din aceeaşi mamă şi din doi taţi. Şi mi s-a spus că-i de bonton pisicesc cu dulcea mea soră să mă însoţesc…

— Miao, mă tem că ţi s-a spus o prostie! Dar, dacă-mi dăruieşti un sul de hârtie – igienică! – spre-a o smotoci, poate că te voi putea îndrăgi în săptămâna brânzii, când miorlăie noaptea bolânzii. Şi, cine ştie? Poate ne-o fi iubirea feerie pe mătăsoasa hârtie! Dragoste romantică, în ambianţă igienică!

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 90 de puncte

Dorinţă de aventură

— Facem un whist, fetelor? întreabă doamna Lili.

Fetele, Matilda, Adela şi Delia, trei vecine din blocul de vizavi, toate sărite binişor de cincizeci şi cinci de ani, fac feţe-feţe şi se uită una la alta. Fiindcă, la whist, Lili le bate de obicei de le merg fulgii. Doar Nina, cea de a cincea şi cea mai vârstnică membră a grupului neoficial „Bârfa noastră cea spre fiinţă”, reuşeşte câteodată să-i ţină piept. Numai că Nina lipseşte; iar ele s-au plictisit bârfind-o – tocmai de aceea caută Lili să le propună altceva.

— A, nu, zice Matilda, întinzând mâna după sticla cu vişinată şi umplându-şi pentru a treia oară păhărelul pântecos, nu, că n-am la mine brăţara norocoasă.

— Nici eu n-am la mine inelul cu ametist, preia Adela ştafeta, şi, când nu port nicio piatră preţioasă am un ghiniooon… ca la carte, afurist rău.

— Ce atâta whist! Ar trebui să facem şi noi ceva mai aventuros, zice Delia. Şi adaugă, când toate celelalte o privesc înălţând întrebător (şi reprobator) din sprâncene: Ei, nu în clipa asta, dar aşaaa… din când în când.

— Să mergem pe mare, c-o corabie cu pânze? râde Matilda, cu ochii la unicul tablou din încăpere, un Aivazovski nicidecum autentic, dar copiat cu talent.

— Mi-e frică de apă, scânceşte Adela. Dacă e vorba de aventură, prefer să fug după minge pe maidan, cu nepoţii.

— Da, cu doi ţânci de doi ani, tentaţi s-alerge mai degrabă după câte-un motan vagabond, ca să-l tragă de coadă, se strâmbă Delia. Uite, eu am altă idee. Haideţi să mergem împreună, acum, în toamna asta, cât nu pică încă toată frunza şi mai poţi prinde câte-o zi cu cerul de azur, într-o vacanţă.

— Vacanţa e o aventură? se miră doamna Lili, surâzând şmechereşte.

— Păi, râde din nou Matilda, când eşti pe cale să treci pragul vârstei a treia, nu trebuie să cauţi aventura cu vreo lumânare, orice poate fi…

— Nu orice, o întrerupe Delia. Termină naibii cu băşcălia, coană mare. Eu vorbesc serios. Ştiu un parc de aventură, la Straja.

Team building la Straja! exclamă Matilda, pusă pe râs. Noi, patru băbăciuni – că fac pariu că vine şi Nina – şi o zurlie nurlie, ne unim eforturile într-o echipă.

— „Team building”, o maimuţăreşte Adela. Fi-ţi-ar engleza a dreacu, nu te mai da mare aici. Ia-n te uită la ea, s-a urcat scroafa-n copac!

— Păi, se strâmbă Matilda, dacă mergem într-o vacanţă la Straja, poate mă urc şi-n vreun copac!

— Păi da, îşi continuă Adela ofensiva, ce altceva ar putea să facă Muma Pădurii?!

— Mai lasaţi prostiile, se supără Delia. Lilico mamă, ia adă tu mai bine laptopul ăla legat la Internet, să v-arăt ce frumos e acolo, la Straja.

Deşi nu-i place să i se spună Lilica, doamna Lili îi dă ascultare, ducându-se în acelaşi timp cu gândul la un sejur la Straja – nu cu cotoroanţele bârfitoare, ci în doi, poate cu Anghel, sau poate cu Arald (Doru pe numele lui adevărat), fiindcă mai ales pe el îl vede aventurându-se pe trasee pitoreşti o-ntreagă zi-lumină, fără să-şi piardă cheful de… aventură la vreme de noapte.

— Ei, ia fiţi atente aici, preia Delia iniţiativa, imediat ce-ajunge laptopul pe masă.

— Am aflat, de la nişte prieteni ai unui prieten, care tocmai s-au întors de-acolo, că au tiroliană şi un traseu cu butuci, spune doamna Lili, fără să se uite la  laptop.

Adela n-a mai auzit niciodată de tiroliană şi de trasee cu butuci, dar în clipa aceea apare pe ecran prima fotografie.

— Vai de mine! exclamă ea. Adică vrei să ne cocoţăm noi pe scândurelele alea, ca feţiţa asta?!

— Te-ai prostit, mamaie?! se supără Delia, schimbând imaginea. Fiecare vârstă cu farmecul ei. Ia uite ce peisaj, ce pădure cu copaci falnici! Şi uite cât tineret!

Noi mergem acolo, respirăm ozon, ne clătim ochii, le facem galerie copiilor care se iau la-ntrecere… Şi poate s-o găsi ceva cât de cât aventuros şi pentru noi, că doar, slavă Domnului, nu suntem cu-n picior în groapă!

Ca să nu vă mai spun că ne putem caza de minune la Vila Alpin. Ionel, băiatul soră-mii, mi-a recomandat-o călduros, după ce-a fost acolo la Gala SuperBlog…

— Gala Supei… cum? se strâmbă Adela, care-a-nceput să surzească, e drept, cam devreme.

Celelalte trei izbucnesc în râs.

— SuperBlog, babă picată din lună! o corectează Matilda, între două hohote. Stai degeaba cu Internetu’ la nas. E un concurs la care poţi să te-nscrii chiar şi tu, că n-are limită de vârstă.

— Înscrie-te tu, că eşti o babă mai deşteaptă!

— Păi să ştii că m-am şi-nscris, şi azi o să scriu un articol despre tine, să te fac de râsu’ lumii!


Iar articolul de mai sus e, după cum nu mă-ndoiesc că aţi ghicit, cel scris de Matilda pentru SuperBlog (şi, în acelaşi timp, pentru duzina de cuvinte), cu fotografii preluate de pe site-ul sponsorului şi de pe pagina lui de Facebook.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 96 de puncte

Guest post – Pandalie pe lângă SuperBlog – 6

Am fost poftit să-mi continui antrenamentele direct aici – şi iată-mă-s ajuns la proba 6:

 

Pe podea, primul strat, cremă de brânză! Berbecu’ de Fane a călcat pe caşul de oaie, o bucăţică proaspătă, fragedă, pe care-o luasem – discret! – de pe masă, spre a mă ospăta în intimitate, la umbra cu trei picioare a lemnoasei[1].

Mi-a storcit cina!

Mă-ntreb ce-o fi având în cap, creier, sau vreun sandvici? Şi oare ce fel de sandvici? Cu cremă de prostie, cu cremă de nesimţire, sau cu cremă de neîndemânare? Sau or fi trei într-unul?

 


[1] Dacă nu pricepeţi cum vine asta, n-aveţi decât să cumpăraţi cartea care-mi conţine povestea. Nemira o vinde azi cu 9,95 lei. Sau, dacă vă e punga o idee mai plinuţă şi sunteţi mai iubitori de ecrane şi mai dornici să-l salvaţi pe acel frate al românului numit codru, puteţi comanda e-booku’, pentru care sus-numita editură cere momentan 10,12 lei; şi s-ar putea să ieşiţi chiar în avantaj, că nu vă costă transportu’!

Sandviciuri (à la hater) pentru bloggeri

Fiecare blog e o carte. În lumea pestriţă a blogosferei, toată suflarea scrie (chiar dacă unii au lipsit de la ceva cursuri de alfabetizare) câte o carte pe care-o redactează, o ilustrează (foarte des dând cu jula – unii cu intenţie, iar alţii confundând din prostie naivitate Internetul cu albumul bunicii) şi o tipăreşte singur.

Iar eu mă simt, brusc, sătulă de cărţile mele. Poate fiindcă sunt prea multe. Le-aş pune pe toate laolaltă, dar… neh, mi-e că li se-ncâlcesc prea tare foile-ntre ele.

Aşa că poate-aş face bine să mă retrag, măcar pentru o vreme (nu credeţi?), în lumea cărţilor adevărate.

Dar n-aş vrea să spăl putina (cum ar zice un fan brânză) fără o mică petrecere de despărţire – un bufet suedez, cu sandviciuri pentru bloggeri.

Căci, după cum probabil nu ştiţi, sandviciurile sunt mâncarea mea preferată. Şi, da, vor fi – obligatoriu – cu primul strat, cremă de brânză. Ca să nu zică nimeni că, în viaţa mea de blogăricioacă, n-am făcut nicio brânză! (Bloggeriţă îmi sună aşa, a fetiţă tâmpiţică, hlizită şi cu caş la gură; în schimb, blogăricioaică sună a şoricioaică – adică nu a otravă, ci a şoarece de genul feminin, sfredelitor de roţi de caşcaval de la complexul din colţ, care, mai nou, se cheamă supermarket.)

Dar să revenim la sandviciurile noastre.

O să le pregătesc mai întâi pe cele pentru bloggerii poligloţi – care gândesc în engleză şi traduc (prost!) în română, sau îşi asezonează operele blogărite cu tot soiul de americanisme pentru care există mai multe reţete echivalente pe la noi. Sandviciurile lor vor fi cu cremă de brânză natur, ca nu uite că e natural să gândeşti şi să vorbeşti în limba suptă, cum se zice, odată cu laptele mamei, de care-ar trebui să-ţi aduci aminte ori de câte ori îţi lingi brânza cremoasă de pe degete. Peste brânză am să aşez o foaie de curechi, ca să fie numai ochi şi urechi când aud câte-un cuvinţel nou din limba strămoşească, şi mai multe felii de castraveţi acri, ca să li se străpezească dinţii când o mai dau pe rom-engleză. Şi poate le ofer şi câte-un pahar cu rom, ca să-şi aducă aminte, chiar şi la beţie, care le sunt rădăcinile. Iar în loc de farfurii o să le pun câte o foaie din DEX sau din DOOM, la alegere.

Pentru bloggerii care-şi zic „hateri” o să fac sandviciuri cu cremă de brânză cu usturoi – a cărui albeaţă va contrasta în mod elegant cu negreala cerului gurii lor. Şi o să suplimentez usturoiul ăsta, ca să-i usture bine şi să le sară de pe limbă tot veninul pe care-l împroaşcă pe bloguri când lovesc cu sete în taste. Apropo de sete – o să-i servesc cu vin-pelin, ca să guste şi din amărăciunea pe care-o aduc răutăţile lor în sufletele altora. Iar peste brânză o să le-aştern nişte ghiuden, gros şi uscat bine, ca să-şi rupă colţi-n el. Şi pâinea va fi uscată, ca să-i râcâie pe gât şi să le piară graiul pentru cât mai multă vreme. (Pentru amuzamentul lor, poate-o să fac rost şi de nişte măsline, ca să se scuipe unii pe alţii cu sâmburi.)

Pentru bloggerii vorbă lungă (şi goală), care fac articole kilometrice şi insipide ca o zi de post şi-şi umplu advertorialele cu toate caracteristicile produselor pe care le pot găsi pe site-urile sponsorilor, o să pregătesc sandviciuri cu brânză cremă cu verdeaţă, fiindcă termini de citit ce scriu ei pentru SuperBlogul din toamnă după ce se-ncheie ăla din primăvară, când începe lumea să fie din nou verde. Lor o să le dau de băut pălincă, să le taie răsuflarea şi să-şi piardă vocea. Şi, nu ştiu ce gust o să aibă, dar zău c-o să le pun în sandviciurile alea şi melasă, ca să li se-ncleieze fălcile.

Pentru blogerii care se cred poeţi şi-şi umplu articolele cu versuri şchioape o să pregătesc sandviciuri cu şvaiţer, ca să-i folosească găurile pentru numărarea silabelor şi să capete astfel simţul măsurii (versurilor şi al propriului talent găunos). O s-adaug şi nişte pateu – de ce-o fi, că important e să-şi dea seama că sunt patetici. Iar de băut o să le ofer apă chioară, că sunt obişnuiţi să se-mbete cu ea.

Şi gata, n-am de gând să vă-nşir tot meniul, că trebuie să mai existe şi surprize. Plus că mai am şi ingrediente secrete, pe care nu vi le dezvălui, că n-am scris aici o spovedanie, ci un articol pentru SuperBlog.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 96 de puncte

Declaraţie de intenţie

Având în vedere nota primită (80) pentru primul articol înscris la actuala ediţie a SuperBlogului, am ajuns la următoarea concluzie: e adevărat c-am spus că n-o să-mi fac probleme din cauza notelor, dar timpul meu e o chestie la care ţin. Şi n-are rost să mi-l irosesc (mai ales că nu-mi prisoseşte câtuşi de puţin) stricând orzul pe gâşte. În concluzie, n-o să renunţ la personajele mele şi la poveştile lor, dar n-o să le mai scriu neapărat pentru SuperBlog. Cu SuperBlogul poate o să continui, dar scriind mai ales chestii de genul ăsta, cu care m-am distrat până acum pe lângă concurs.

Şi da, ştiu că pot să fac contestaţie. Dar ce sens ar avea? Articolul meu nu e singurul notat aiurea, de aceea cred că mi-aş pierde de pomană timpul ăla la care spuneam că ţin. 😛

(Şi poate că articolul în cauză e într-adevăr de nota 8. Dar, în acest caz, altele, notate cu mai multe puncte, sunt de nota 5. :mrgreen: )

COMPLETARE ULTERIOARĂ (14.10.2014, 10:30):

M-am trezit (târziu, ca de obicei 🙂 ), cu gândul să-mi sacrific totuşi 10 minute pentru o contestaţie. Mă roade curiozitatea, vreau să primesc de la juriu o justificare a notei.

RĂSPUNSUL JURIULUI (18.10.2014, 20:00):

„Din pacate, desi respecta cerintele si este corect scris, textul nu ne-a cucerit intr-o asemenea masura incat sa-l notam cu mai mult si, evaluand comparativ cu celelalte articole (notate cu punctaje de la 60 de puncte la 100), consideram ca nota este cea corespunzatoare si o mentinem inclusiv dupa rejurizare. Abia asteptam insa sa-ti citim creatiile la viitoarele noastre probe, cu siguranta vor fi si mai bune. Mult succes in continuare!”

Ei bine, n-a trebuit să caut prea mult un text care, după o evaluare comparativă, a cucerit juriul într-o asemenea măsură încât i-a dat 82 de puncte, cu 2 mai mult decât a primit articolul meu. Vă invit să-l citiţi. Continuă lectura

Cadou pentru el, pentru mine fain

— Hei, spune doamna Lili, imediat ce-l vede pe încă necunoscutul poet Arald Dlara instalat pe canapea, cu o cafea în faţă, crezi că eşti singurul creator de versuri din viaţa mea? Ia ascultă ce-a scris coana Matilda, draga mea prietenă din blocul de vizavi:

Când eram la grădiniţă, mătuşile mele aveau televizor.
Alb-negru, că pe-atunci nici pozele nu erau color.
Adormeam seara în faţa lui pe canapea
fiindcă nu făcea
mereu oferte
de poveşti suculente,
cu feţi frumoşi şi consânzene
fugărindu-se prin poiene
în număr suficient pe metru pătrat.
Găseam mai mulţi când mă puneam pe visat.
Însă televizorul ăla mi l-a prezentat
pe Căpitanul Val-Vârtej
şi tot pe ecranul lui am văzut înmormântarea lui Dej –
deşi n-am priceput mare lucru din ea.
Dar am crezut că pe mătuşă-mea o durea ceva,
când a oftat auzind cine-i urma
răposatului
la cârma statului.

Motanul meu, sărmanul de el,
e prea mititel,
n-a prins un asemenea aparat
lat,
pe care dormeau mâţele perechi
cu milieuri sub urechi.

Dar o să-i iau cadou
un televizor nou,
de la un magazin online.
Cadou pentru el, pentru mine fain. 🙂
Mă-ntreb doar dacă au, cumva,
pe la niscai promoţii, ceva,
nişte ochelari speciali, pisiceşti,
ca să vadă şi el poveşti
cu peşti fiţoşi,
delicioşi,
şi cu oarece şoareci 3D, grăsuni,
şi să-nceapă să creadă-n minuni.

 


  • Text scris pentru SuperBlog, proba sponsorizată de siglaMarket
  • Poza televizorului alb-negru a fost preluată de pe forumul hotnews.ro, iar cea cu pisicile îmi aparţine.
  • Despre câte un cadou sau altul au mai scris şi alţii. Îi găsiţi în tabelul lui Eddie.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 98 de puncte

Liliana, ce frumoasă ţi-e blana!

Motto:
„Şi-avea un păr… Ca un fuior!
Dar nu pe cap, ci pe picior!”

— Cine e mai frumos? Curcanul sau curca? Păunul sau păuniţa? Leul sau leoaica? Care e sexul frumos, fetelor? Care? Cel cu mai multe podoabe, nu-i aşa? Îmi puteţi spune că nu-i aşa?

— Nu putem! zbiară corul.

Iar doamna Lili face parte din cor. E ea. Se recunoaşte. Ea la şaisprezece ani, când părinţii încă se mai încăpăţânau să-i spună Liliana. E la şcoală, în banca întâi. (Ce naiba, când am stat eu în banca întâi? Ce-i porcăria asta?)

Porcărie sau nu, e la şcoală, şi domnişoara Blănaru, profa de zoologie… Da, sigur, domnişoara Blănaru preda zoologia, dar… Dar acum sunt la ora de religie. Mie-n sută!

— Şi ia uitaţi-vă aici, continuă domnişoara Blănaru, arătând cu un brici cele două capete desenate schematic pe tablă, unul de bărbat şi altul de femeie. Cine are cele mai multe podoabe? Cine? Cine, Liliana?

— Ăăă…ăăă…, răspunde ea, ridicându-se încet în picioare, bărbatul… Da…, bărbatul.

— Şi care sunt podoabele alea, Liliana?

— Favoriţii, mustaţa, barba, vine răspunsul ei, ceva mai ferm, dar îşi dă seama că nu vorbeşte cu toată convingerea necesară.

— Şi ce sunt astea, Liliana? Ce sunt favoriţi, mustaţa şi barba?

— Ăăă… Păi… Podoab…

Domnişoara Blănaru îi aruncă o privire cruntă.

— E o întrebare chiar atât de grea, Liliana? Oare e cazul să le trimit părinţilor tăi o scrisoare? Să le dau de veste că, pe lângă altele, mai ai şi tulburări îngrijorătoare de memorie? Că nu poţi ţine minte lucruri elementare? Sau că, şi mai grav, problema ta e alta, adică-ţi place să-ţi baţi joc de cele sfinte?

— Nuuu, domnişoară, nuuu, nici gând să-mi bat joc! Sunt păr, domnişoară! Favoriţii, mustaţa şi barba sunt păr. Părul e, pentru oameni, o podoabă. E un cadou… E un dar, se corectează Liliana, amintindu-şi că neologismele nu fac casă bună cu „cele sfinte”. E un dar divin.

— Corect. Dar ţi-a trebuit cam mult timp pentru răspunsul ăsta, mârâie domnişoara. Stai jos.

Şi Liliana se aşează, având grijă să-şi expună cu elavie partea de jos a pulpelor acoperite de un păr ce pare să se-ndesească pe zi de trece – spre bucuria bunicii şi a mamei ei, care-au învăţat-o să şi-l adune în mănunchiuri minuscule, legate cu şnuruleţe delicate. I s-a acoperit în sfârşit şi pata de piele dezgolită, de pe care şi-a smuls într-o seară, cu unghiile, toate firele arămii, scandalizându-şi familia, profesoarele şi prietenele. Numai lui Arald, prietenul ei (cel căruia toată lumea îi spune Nebunul), i-a plăcut micul petec de piele defrişată.

— Pă-rul e sa-cru! scandează domnişoara, cu vocea ei groasă, tunătoare. E păcat să fie atins cu aşa ceva! adaugă, ridicând spre tavan briciul. Atingerea părului cu unelte tă-ie…

— … toa-re…, completează corul elevelor.

— … sau smul-gă-…

— … toa-re…, completează îndatoritor corul.

— … este un sa-cri…

— … le-giu! urlă fetele, cât le ţin plămânii.

— Iar degetele, şi mai ales unghiile, Liliana, sunt unelte…

— … smulgătoare, mormăie ea, ridicându-se iar şi înnăbuşindu-şi un oftat şi o înjurătură. Am mărturisit, adaugă, în schimb, spăsită. M-am căit.

— Vino în faţa clasei, Liliana, spune domnişoara Blănaru.

Ea se supune, temătoare…

Şi are şi de ce.

Domnişoara Blănaru o studiază din creştet până-n tălpi, îi trece în revistă înfăţişarea răsucind absentă micul inel de aur cu diamante pe care-l poartă pe degetul mijlociu, alături de ceva considerat de toată suflarea la fel mirobolant: un neg nu prea mare, dar foarte păros. Pe urmă ia briciul, se repede la ea şi se-apucă să-i scurteze fusta.

— Până deasupra genunchilor, atât! decretează, tăind cu zel. De ce-o ai până la jumătatea pulpei? E păcat să-ţi ascunzi frumuseţea asta de păr de pe picioare! Ei, ce ziceţi, fetelor? întreabă apoi, aruncând triumfătoare în coşul de gunoi bucata de mătase tăiată.

— Liliana, ce frumoasă ţi-e blana! strigă cu entuziasm corul.

Şi doamna Lili se trezeşte brusc, indignată.

Blana?!

Numai Arald, nebunul ăla de Arald e de vină! Ţăcănitul a copleşit-o cu versuri – probabil ca să-l ierte fiindcă venise la ea puţind ca un ţap. I-a sărutat buclele arămii murmurând:

— Îţi ador, umil, fiecare fir de păr. Sărutându-le, le venerez şi le număr. Liliana, divină Liliana, ce frumoasă ţi-e blana!

Ea a râs de finalul idiot, dar acum ştie că din cauza lui a avut coşmarul. Poetul Nebun a pus cuvintele divină şi blană în aceeaşi frază…

„Dar s-a gândit la blana ta din cap, nu la aia de pe picioare”, îi răsună în minte un gând străin, şi ea se uită urât către mâţa neagră încovrigată pe canapea. Însă blănoasa telepată îi susţine privirea cu inocenţa unui pisoiaş de trei săptămâni.

Doamna Lili suspină, îşi saltă cămăşa de noapte lungă şi vaporoasă, îşi admiră pielea pulpelor, simte nevoia s-o pipăie, s-o simtă – netedă, catifelată, nepângărită de părul disgraţios.

Şi abia apoi oftează uşurată, goneşte amintirea terifiantă a visului când îşi aduce aminte că s-a epilat c-o seară înainte. Iar kit-ul de epilat Free ceară cu Miere a făcut minuni, ca de obicei. A scăpat-o de toate firele de păr de prisos, de toate micile belele care săvârşesc un sacrilegiu ori de câte ori îi ştirbesc feminitatea scoţându-şi vârfurile impertinente din pielea ei altminteri superbă, cu care s-a mândrit de când se ştie. Şi cu care va continua să se mândrească până la sfârşitul zilelor, pentru că o bate gândul să treacă la epilarea definitivă, cu toate că „definitiv” e un cuvânt care o sperie. O îngrozeşte gândul la lipsa de schimbare – de aceea nu-i place nici ideea căsătoriei, deşi, în lumea contemporană, o astfel de legătură cu un bărbat nu mai e de nedesfăcut. Dar, îşi spune, la urma urmelor, contează foarte mult despre ce-i vorba, nu? Şi, când pacostea la care trebuie să renunţ definitiv nu numai că-mi creşte, fuior, pe picioare, dar îmi mai bântuie şi visele, de ce mai stau pe gânduri?


Text scris pentru Superblog 2014 şi pentru duzina de cuvinte.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 90 de puncte

Antrenamentele motanului Pandalie – 5 – Similitudine

Din ciclul “Pandalie pe lângă SuperBlog 2014 – toamna”:

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

Participare neoficială la SuperBlog, proba 5:

smartTVDoamne Dumnezeule al bipezilor şi patrupezilor, cât de mult mi-am dorit în copilărie – pe când eram un reprezentant tipic al speciei umane – un televizor alb-negru! Şi cât de mult a durat până când şi-a făcut familia mea unul cadou! Şi ce mult îmi doresc în prezent – când sunt un reprezentat atipic al mâţelor răzgâiate – unul SMART 3D!

E musai să-i arăt lui Nelu niscaiva oferte şi să-l hipnotizez cu o poruncă simplă, banală: „cumpără acum„! Dar ar fi cazul să-l hipnotizez definitiv şi irevocabil, ca să nu-mi spună că, această jucărioară costând, după standardele lui, un purcoi de bani, s-ar cuveni să-i trag tare cu advertorialele, să găsesc în fiecare lună câte cinci – sau chiar zece – plătite c-o sută de lei bucata. Că nu cred că-mi stă în puteri s-ating o asemenea cifră de afaceri, dar… cine ştie? Nu sunteţi cumva…

Vezi articolul original 6 cuvinte mai mult

Antrenamentele motanului Pandalie – 4 – La optsprezece ani

Din ciclul “Pandalie pe lângă SuperBlog 2014 – toamna”:

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

Participare neoficială la SuperBlog, proba 2:

Am primit maşina la optsprezece ani.
— Tinere vitezoman, mi-au spus tata şi mama,
Go fuck yourself dac-o calci la podea,
Că pentru-amenzi nu ne-au rămas bani.

Vezi articolul original