Gelozie

Eu, Nina, Doru, Angelica
Şi, pe deasupra – brrr! – Rodica
Zburăm, da, da, cu bicicleta.
Pe lângă asta-i fleac racheta!

Dar, când să strig: „Sunt fericită!”.
Rodica, of, cheful mi-l strică:
Se tot suceşte, ocoleşte,
Până de Doru se lipeşte.

O, Ţepeş-Doamne, unde eşti,
De lângă Doru s-o goneşti
Şi cu o ţeapă ascuţită
Să-nţepi grăsimea ei sleită?

Tu, Zeus, de ce n-o trăsneşti?
Sau poate-ţi vine să zâmbeşti
Fiindcă pe Doru l-a vrăjit
Acest butoi însufleţit?

Eros săgeata şi-a ţintit!
(Ah, plod de zeu afurisit!)
Tu, Venus, nu te supăra,
Dar ce-a găsit Doru la ea?

E suplă? Poate diafană?
Aiurea! Mândra-i dolofană!
Cu obrăjorii… doi bujori –
Să juri că sunt de râmători!

Şi trupul ei! Dar ce mai trup!
Ce trup, că e curat butuc!
Şi sânii ei! Nu delicaţi,
Mai mult: de-a dreptul lăbărţaţi!

Şi părul! Dulce încurcat,
Trosc! pe spinare aruncat!
Şi ce picioare minunate!
Curat jamboane fezandate!

Iar firea ei, de blândă zână,
Pe inimi sute e stăpână!
De-asta fug toţi, de ea să scape,
Cum fugi de revărsate ape!

Dar ea e mândră şi senină!
De măreţia-i fiind prea plină,
Îşi poartă atât de lin tonajul
Că se cutremură pavajul!

De gât aş strânge-o, uite-aşa!
Dar dacă mă omoară ea?! 😛
Un geniu lumea o să piardă
Şi-n toţi durerea o să fiarbă;

Angelica,-n jalea-i mare.
Va trage la măsea prea tare;
Iar Nina, prietena mea bună,
Va ţine post un an şi-o lună…

Dar nu! Pe grasă o fac praf!
Pilaf în raiul lui Alah!
Ba nu! În iad o să ajungă,
Toţi dracii cu catran s-o ungă!

Rodica, ce-am să râd atunci!
Mânca-mi-ai coada să-mi mănânci!
Dar pân-atuncea, Rodicuţa,
Te spun eu, zău, la bunicuţa!

Epilog:
De-atunci s-a scurs o grămadă de timp… Dragostea mea pentru Doru n-a fost decât o închipuire, iar pasiunea lui de o după-amiază pentru Rodica s-a dovedit a nu fi nici măcar un foc de paie. Dar ea a continuat să mă calce pe nervi – eram colege de clasă. Şi am râs cu mai multă răutate şi mai tare decât alţii când am aflat ce hobby idiot avea: nota în fiecare zi cotele apelor Dunării!


  • Articolul participă la a 14-a probă a concursului Superblog 2013, sponsorizată de Reeija.ro
  • Fiind vorba de o crimă premeditată :P, deşi niciodată înfăptuită, îl voi înscrie şi în tabelul psi-lunelilor.

Menaj a trois

GRIŞKA, MOTANUL VORBĂREŢ: Miauatildooo, azi am luat-o frumuşel pe marginea balconului – ca un echilibrist desăvârşit ce sunt –  şi m-am dus în vizită la Tigroaica Grasă.

Ei, şi babeta asta de treabă avea un borcan cu cronţonele. Plin şi maaare, cât o desagă! Şi era deschis. Şi ea s-a dovedit destul de destupată la minte ca să-l răstoarne. Am mâncat destul de mult amândoi, sau poate chiar prea mult – dar îndepărtarea de desişul bobiţelor apetisante a fost, totuşi, o desprindere dificilă…

Pe urmă, desluşind zgomot de paşi, ne-am grăbit să ne cocoţăm amândoi la loc sigur. Şi, când a intrat bipedul ei – însoţit de un prieten – ne-am prefăcut adormiţi, dar i-am urmărit cu privirile. Panoramarea resturilor festinului nostru l-a descumpănit la început, dar pe urmă a râs, a luat o sticlă şi două pahare, şi-a invitat prietenul să se instaleze pe un fotoliu, s-a aşezat şi el pe unul şi a-nceput să pălăvrăgească.

Şi aşa am avut noi parte de un desert verbal foarte interesant. Adică l-am ascultat depănându-şi oarece amintiri:

– Cum îţi spuneam, omule, erau două fete altminteri frumoase, aveau în înfăţişare ceva exotic, greu de descris… Unicul lor cusur era tenul de adolescente, acneic, seboreic, uneori chiar mai urât decât cel uscat şi descuamat al mamei mele, care suferea de o boală a pielii. Şi mă iubeau amândouă ca nişte nebune, ca nişte proaste, şi mie-mi plăceau amândouă, fiindcă erau gemene, semănau leit – numai dispunerea coşurilor le deosebea! Şi coşurile astea au devenit, ca să zic aşa, regula de aur a unui destul de bizar menaj a trois. Adică mă întâlneam cu amândouă, de obicei în scara blocului lor, le inspectam feţele şi ieşeam apoi în oraş cu cea care avea cele mai puţine – şi cele mai acceptabile – coşuri. (Asta fără să-mi pese că îi stricam ziua celeilalte, fără să mă sinchisesc de mutra nenorocită cu care pleca pe la vreo prietenă, sau se-ntorcea în camera ei şi plângea pe înfundate.) Dar au fost şi cazuri când au apărut amândouă cu câte-o monstruozitate bârzoiată, cu moţ alb, purulent, taman în vârful nasului sau în mijlocul frunţii! În fine, dacă una-l avea pe nas şi alta în frunte, o preferam pe aia cu fruntea împodobită… Însă, tocmai când trebuia să merg la onomastica celui mai bun prieten al meu, aveau amândouă câte-o pocitanie pe nas! Dar cel puţin n-a trebuit să aleg, niciuna n-a vrut să iasă aşa „în lume” – ceea ce mi-a cam stricat seara. M-am dus singur (nici măcar nu mă anunţaseră dinainte) şi m-am foit pe-acolo ca un popândău fără de pereche – la propriu şi la figurat!

Dar cel mai tare mi-au stricat ziua la nunta fratelui meu, unde-am ajuns până la urmă tot singur, fiindcă, de data asta, nici una n-avea niciun coş hidos! Prin urmare… ei, am propus o tragere la sorţi, dar ele n-au vrut. Au zis că, gata, era timpul s-aleg, să mă hotărăsc pe care-o prefer… Şi cum era să mă hotărăsc aşa, nitam-nisam? Ne-am certat, am ţipat unii la alţii atât de tare încât baba-ştie-tot de la parter a renunţat la benoclatul pe vizor şi-a deschis uşa ca să ne spună, citez cu fidelitate, „plecaţi dracului de-aici, pe maidan cu voi, c-acolo-i locul huliganilor şi-al nesimţiţilor!”, şi în final am obţinut o amânare de-o săptămână, interval în care, speram eu, „blagoslovitele” coşuri aveau tot timpul să reapară!

Numai că n-au reapărut… Sfătuite de o mătuşă, iubitele mele îşi cumpăraseră, de la Farmec, toată gama de produse „Gerovital Plant Stop Acnee”!

Şi produsele astea minune le-au luat coşurile, cum se zice, cu mâna! O lună mai târziu, acneea lor nu mai era decât o amintire – ca şi menajul nostru a trois. După ce Farmec le-a oferit o frumuseţe fără cusur, nu m-am simţit în stare să renunţ la niciuna dintre ele! Însă, astfel stând lucrurile, ele şi-au călcat pe inimă (sau cel puţin aşa-mi place să cred, că măcar au suferit) şi au renunţat amândouă la mine!…

… Miao, Matildo, bag de seamă că te-am făcut să râzi! Drept care, cinstit ar fi să mă distrezi şi tu pe mine, nu? Ia spune, tu n-ai avut niciodată acnee? Şi, dac-ai avut, nu ţi-a făcut niciun pocinog?

EU: Ba am avut, motane, dar nu cine ştie ce. Erau mai ales puncte negre, care nici nu dispăreau niciodată, dar nici nu şi-au dat în petec niciodată, până când nu le-am ajutat eu! Vreau să zic că, fiindcă pe vremea aia „Gerovital Plant Stop Acnee” nu era, m-am dus la o cosmeticiană, care mi-a scos coşurile pe rudă, pe sămânţă, cu atâta zel şi dăruire încât o săptămână întreagă am avut pe faţă o frumuseţe de desen de zgaibe şi coji! Şi tocmai în săptămâna cu pricina a trebuit să-mi fac poze pentru un soi de paşaport colectiv (aşa se purta pe-atunci). Ca să-mi iau gândul de la cursurile de paraşutism la care mi se năzărise să mă-nscriu, părinţii m-au trimis într-o excursie în ceea ce se numea la data respectivă URSS. Şi am avut emoţii, m-am temut c-o să am probleme, fiindcă, până la data plecării, urmele şedinţei de „înfrumuseţare” au dispărut, şi nu mai semănam perfect cu poza, dar, din fericire, n-a făcut nimeni caz de asta.

GRIŞKA: N-a făcut nimeni caz, şi de-aia n-ai niciun haz! Miao, Matildo, eu credeam că, dacă nu te-au băgat niţel la puşcărie, măcar te-au trimis de la graniţă înapoi, acasă!

Însă noi trimitem toate astea la SuperBlog 2013, proba 15, sponsorizată de Farmec, nu?

EU: Trimitem, cotoşmane. La SuperBlog şi la duzina de cuvinte.

Dorinţa cotoşmanului

Draga mea Matilda, cred că ştii ce bine mă simt eu în maşină, nu-i aşa?

Suntem făcuţi unul pentru altul, adică… eu torc, ea toarce, nu? 🙂 Alcătuim un duet torcător! Suntem o pereche.

Dar… ştii şi cum e cu perechile astea! Până şi soţii se mai despart, deşi voi, bipezii, vă uniţi prin tot felul de legăminte, sau, mai exact, subscrieţi (da şi încă un da) la tot ce spune ofiţerul stării civile şi la tot ce cântă popeşte feţele bisericeşti!

Însă eu şi torcătoarea noastră bătrână (e mai bătrână ca mine şi toarce cam zgomotos, parcă ar sforăi!), nu suntem uniţi nici măcar prin centura de siguranţă, că, dacă nu mă-nşel, pentru pisici încă nu s-a inventat aşa ceva!

Prin urmare, sper că ai priceput ce vreau! O nouă parteneră de duet, o torcătoare mai silenţioasă! O torcătoare plutitoare!

Nu te uita chiorâş la mine, Matildo, că nu miaun prostii! Tu nu mai eşti la curent cu noutăţile! Pe ce facem pariu că n-ai auzit de hibridele Toyota?

Cum? Nu facem? Ca să nu pierd? Adică de acest soi de hibrid ai auzit până şi tu?! Deşi stai toată ziua cu nasu-n poveştile alea pe care le plimbi dintr-o limbă-ntr-alta?! Şi, apropo, n-ar fi mai bine dacă le-ai plimba cu maşina? Cu o Toyota?

Ce zici? Sunt un cotoşman zurliu?! Cred că Toyota e o maşină de scris?! Şi faci pariu că nu ştiu ce-i ăla hibrid?!

Mă jigneşti, draga mea! Numai motanii handicapaţi nu ştiu ce fel de maşină e Toyota! Eu ştiu totul despre modelele Yaris Hibrid, Auris Hibrid, Auris Hybrid Touring Sports şi Prius! Sunt nişte hibrizi clasa-ntâi! Şi-ţi dau şi definiţia hibridului, acuş!

Hibridul, draga mea Matilda, e un torcător cu două voci, care la el se numesc motoare: motor termic, motor electric. O pereche nedespărţită! Şi torc atât de-ncet, că nici nu le auzi! Nu mă vor eclipsa! Voi fi vedeta necontestată a cuplului torcător, adică glasul meu va fi cel mai sonor!

Şi un bolid-hibrid din ăsta v-ar face economii, Matildo – că ştiu că voi, bipezii, una-două, vă duceţi cu gândul la bani! V-ar rămâne mai mulţi în buzunare, fiindcă hibridul Toyota papă mai puţin lichid din ăla cu care se hrănesc maşinile! Şi e băiat simţit, nu umple văzduhul de CO2! Că nimeni n-a văzut Toyotă cu codoi! Că doar nu e pisoi!

Aşă că, Matildo, ce mai tura-vura-miaunătura? Ţineţi un sfat între voi, bipezii, şi luaţi măsuri urgente, fiindcă eu sunt un cotoşman care doreşte să-şi scoată caftanul boieresc (blană naturală sută la sută) la plimbare în interiorul spaţios al unui hibrid auto!

Miaaaau! Vrrrreau să fiu plimbat cu o Toyota hibrrrrid! Şi asta cât de currrând! Am zis!

Iar acum îţi miaulţumesc că m-ai ascultat şi te poftesc să-mi faci pe plac.

Şi nu uita să-mi înscrii spusele în a 13-a etapă a SuperBlogului, cea sponsorizată de Toyota România, ca să ştie toată lumea ce gusturi bune am în materie de maşini!

(fotomodel = motanul din dotare)

„Cănuţă, om sucit”…

Eu sunt Matilda, om sucit 😛

Adică – motanul e de vină!

Îmbătat de succesul de 99 de puncte al preferinţelor sale de birotică şi papetărie, Grişka a promis că, poate   cine ştie? – îmi mai dictează câte un articol, măcar la o parte din probele SuperBlogului.

Şi, după cum observaţi, a preluat controlul tastaturii – pentru orice eventualitate! :mrgreen:

Pa, SuperBlog… (adio, dar mă-ntorc la tine)

… din următoarele motive:

  1. pentru concursul ăsta e nevoie de mult mai mult timp decât am eu;
  2. am de scris (de terminat) o mulţime de lucruri care mă tentează, categoric, mai mult decât advertorialele;
  3. scrisul la comandă începe să degenereze în muncă, şi eu blogăresc ca să mă distrez.

Bilanţul:

Articol Nota
Urma de cerc 90
Garantat sută la sută 93
Colaj 90
Dependenţe şi iar dependenţe 79
Taifas 90
Toamna din noi… la Straja 70
Genţile secolului XXII 90
Versuri, ţânţari şi parfum 98
Monologul motanului 99
Umbra omului 98
Vizita 98
Jocurile imaginaţiei – din martie până în octombrie 92
Dorinţa cotoşmanului 95
Gelozie 98
Menaj a trois 91
Atu papa!!! 90
Povaţa vrăjitoarei 100
Îmi plac oamenii 94
Concurs jurizat de concurenţi (puteţi participa în perioada 12-19 noiembrie a.c.) 99
„Are, da, şi caş, şi urdă…”  94
Bile albe, bile negre…  94
Puritate 100
Prelegere pisicească  89
Copiii noştri plini de vise  99
Dragă Moşule Crăciun  98
Ţi-aduci aminte?  90
„Unde-s doi puterea creşte”   87
Crema din garsoniera nupţială  91

Viitorul:

  • o să scriu mai rar pe aici – din lipsă de timp;
  • dacă doriţi, mă puteţi găsi (dar nici acolo prea des) şi pe blogurile din categoria”de trup şi suflet” (plasată în coloana din dreapta);
  • şerpoaica dublă e la datorie – sau va fi, vacanţa ei de toamnă trebuie să se termine odată şi-odată, şi constat că oricum şi-o întrerupe din când în când :P;
  • sâmbăta şi lunea găsiţi întotdeauna câte ceva interesant de citit în tabelul clubului psi;
  • duminica (din două în două săptămâni) găsiţi alte lecturi interesante în tabelul clubului condeielor parfumate.

Bonus :P:

– reblogare de AICI, sugerată de Grişka 😀

În loc de motto:

E-o hoaşcă mică, cocârjată,
Dar umblă noaptea ca turbată;
Când nu te-aştepţi auzi că urlă
La lună dintr-un vârf de turlă
Şi-i râd gingiile pustii
Când se burzuluiesc stihii,
Căci ea le are dragi pe toate –
Le e bunică, i-s nepoate!!!
Iubeşte arşiţa şi gerul,
Cel fulger de sfâşie cerul,
Oceanul crâncen în furtună,
Cel vârcolac hulpav de lună..
Stă cu stafiile de vorbă
Iar pentru demoni fierbe ciorbă.

Cine e ea? Şi cum o cheamă?

Grişka în vizită la bătrâna Tigruţa (trecută între timp în altă lume)

Rostiţi-i numele cu teamă
Dacă i-l veţi afla vreodată…
E o bunică blestemată!
Slută ca talpa iadului,
Cică e soacra dracului!!!
Când este negru ceru-înalt,
Şi-ndeasă vrăjile-n asfalt;
Bea sânge cald în nopţi pustii;
Şi fură, zice-se, copii.

Însă îi e grozav de frică
De tot ce e neam de pisică.
Aşa că ţineţi mâţe-n casă
S-alunge baba urduroasă!

23 mai 2012

ACTUALIZARE (01.11.2013):

Am mai scris totuşi câteva articole, fiindcă mi se potriveşte eticheta „om sucit„. Şi, din acelaşi motiv, nu garantez că, după ele, va mai urma şi altceva pentru SuperBlog-ul ăsta.

ACTUALIZARE (03.12.2013):

Şi-am încălecat pe-o şa şi-am scris pentru toate, na! (Pentru toate probele.)

Sau, cu alte cuvinte, o făcui şi p-asta 🙂

Jocurile imaginaţiei – din martie până în octombrie

Razele de soare ştiu să se strecoare prin perdeaua dantelată, şi cu atât mai mult se pricep să-şi croiască drum prin ochiurile de sârmă albă ale gărduţului glisant, acum ridicat – plasă deopotrivă ocrotitoare şi restrictivă, hotar între lumea pătuţului ei şi lumea celor neosândiţi la un somn detestat. Pătuţ, gărduţ – diminutive oarecum nepotrivite; „pătuţul” e destul de mare – o să doarmă în el, laolaltă cu toate visele ochilor ei deschişi către mirajul unui târâm plăsmuit, până în clasa a treia. Dar acum are… să vedem, să vedem cât de mult ne-am întors în trecut; să ne uităm la datele de pe fiecare colţ de amintire – are vreo cinci ani. E o fetiţă cu obraji rotunjiţi a zâmbet şi priviri vesele; şi, fără nicio legătură cu înfăţişarea, nu-i place să doarmă după masa de prânz.

Dar cui pasă dacă-i place sau nu? Oamenii mari o pun în pătuţ, ridică gărduţul şi pleacă să-şi vadă de treburile lor. Fetiţa nu poate să lase bariera albă în jos, dar poate să sară peste ea, coborând pe colţul patului părinţilor, care e destul de aproape. Însă n-o face decât rareori – pentru că e relativ cuminte, şi pentru că nu se plictiseşte în pătuţ. Nu e singură acolo, e cu urzeala gândurilor ei. De fapt, nu ştie ce e urzeala, dar ştie să urzească. Să urzească jocuri, jocurile ei, numai şi numai ale ei.

Oare ar putea fi loc în ele şi pentru razele de soare? Degetul mare al piciorului drept, uneori tată de familie, alteori şef de trib sau căpetenie de haiduci, sau rege, sau vrăjitor, sau… câte şi mai câte, dar întotdeauna ocrotitor al celorlalte patru degete mai mărunţele, se iţeşte prudent de sub pătură. Razele par… calde şi vesele,  joacă în ele firele de praf – pentru ea, fire de lumină. Oricum, sunt demne de încredere! Ar putea fi solii Împăratului Galben – galben ca soarele, veniţi s-o peţească pe fata Împăratului Alb – alb ca pielea ei. Dar… cine-ar putea fi fata Împăratului Alb? Poate degetul mic – delicat şi zvelt – al mâinii stângi?

… Şi jocul imaginaţiei continuă, ţinându-l pe Moş Ene departe. După prânz, fetiţa nu cade în braţele lui niciodată. Rezistă până la ora patru, ora oficială a retrageri moşneagului nesuferit.

Pe urmă vin jocurile după-amiezii, ale serii… începe domnia lor sacrosanctă.

Fetiţa locuieşte într-un cartier unde sunt puţini copii şi are încă şi mai puţini prieteni. Iar părinţii sunt departe de vârsta ei, au adus-o pe lume către bătrâneţe. Şi nu vor să-i facă un frate sau o soră – nici măcar duminica, cum i-a sfătuit ea, fiindc-a văzut că atunci stau mai mult pe-acasă şi a considerat că timpul le-ar permite să se ocupe şi de amănuntul ăsta. (Peste doi-trei ani, o să rezolve singură problema, inventându-şi unsprezece surori – cu ea douăsprezece – cele douăsprezece luni ale anului. Şi o s-aleagă pentru sine luna martie, fiindcă e o lună frumoasă, începe cu chipurile de spiriduşi albi ale ghioceilor care ne izbăvesc de iarnă şi cu un snop de mărţişoare prinse-n piept, şi pentru fiecare mărţişor se poate născoci o poveste…)

Oricum, una peste alta, de obicei fetiţa se joacă singură. Are păpuşi, dar n-o atrag din cale afară … Îi sunt mai dragi tacâmurile din bufet – cele vechi, desperecheate, cu înfăţişări diferite. Acelea sunt personajele ei preferate, şi le duce pe teritoriul ei special, sub masa imensă din sufragerie – atunci părea imensul cer de lemn al împărăţiei poveştilor. Şi-şi alege un basm (auzit sau născocit), şi lingurile, furculiţele şi cuţitele sunt distribuite în rolurile lor. Are şi linguriţe; uneori i se par clopoţei cu codite lungi, dar cel mai adesea întrupează copii… sau pitici pentru care inventează ea însăşi puteri fără de seamăn.

Şi aşa vine seara, şi se urcă în vârful patului, unde e deja tata, cu Le Petit Larousse în braţe. Îi arată fetiţei picturi celebre şi-i istoriseşte despre fiecare lucruri pe înţelesul ei, mai mult sau mai puţin inventate, şi ea îi soarbe întotdeauna cuvintele.

… Şi aşa trece prin copilărie, o străbate umăr la umăr cu jocurile propriei imaginaţii. E înscrisă la Şcoala de Luptă cu Viaţa şi îşi alege drept obiect principal de studiu Evadarea din Realitate.

Iar pentru ca evadarea să fie deplină, se îndrăgosteşte de SF – Speculative Fiction, cu toate faţetele sale de cristal al magilor din care se înfiripă treptat muze noi, proprietate personală… Şi, pe la începutul celui de-al patrulea deceniu în care face umbră pământului, îşi lasă imaginaţia să intre în tiparul prozei (cu versurile s-a jucat în adolescenţă) aşternând pe hârtie – poveste de trimis la un concurs – întâmplări dintr-un univers SF (de data asta Science Fiction, aşa cum îţi dai seama de la bun început: „După ce petrecuse o noapte-ntreagă conectat la toate circuitele intergalactice, superdotatul meu robot-informator…”).

Povestea are succes, şi îi urmează altele şi altele, şi jucăuşa martie trece pragul dintre milenii schimbându-şi treptat straiele cu ale ruginiei sale surori octombrie, şi snopul de mărţişoare devine ciorchine de strugure, şi savoarea tămâioasă a vinului umple o zi a recoltei, când o editură găseşte un loc potrivit pentru un teanc de şaisprezece istorisiri pârguite, stivuindu-le între copertele unei cărţi. Fetiţa  o mângâie cu degete care nu mai sunt fete de împărat, trecându-şi  alene cealaltă mână prin părul cărunt, şi talpa gâştei din jurul ochilor i se încreţeşte mai tare într-un zâmbet adresat imaginaţiei ei, în sfârşit palpabile, şi jocurilor ei de copil metamorfozate într-o îndeletnicire din universul adulţilor.

E drept că îndeletnicirea asta e mai degrabă un hobby, dar ea trăieşte totuşi de pe urma cuvântului scris, şi îi place s-o spună („Cuvântul este pâinea mea”), cochetând din nou cu poezia în dimensiunea virtuală a regatului blogurilor.

Versurile nu dau insă de înţeles că pâinea ei e cuvântul tălmăcit. Citeşte poveştile altora, aducându-şi aminte de Le Petit Larousse şi de poveştile unui tătic trecut de mult în altă lume, şi, uneori, îşi asumă rolul de trădător [prin forţa împrejurărilor] al traducătorului.

Aşa se face că, într-o seară de ianuarie a anului 2009, deschide o carte pe a cărei copertă scrie Hunger Games, se gândeşte că titlul e foarte uşor de tradus – Jocurile Foamei, cum altcumva ai putea să-i spui? – şi începe să toarne în tiparele limbii propriilor visuri (dintre care unele încă îşi mai aşteaptă întruparea în cuvântul scris) o poveste despre pâine şi circ însângerat şi despre copii fără copilărie, care se despart de morţii lor cu cântece de leagăn (şi joaca cu versurile îşi găseşte la rândul ei un rost, devenind tălmăcire rimată a unor vorbe ce „sună din coadă” într-un grai de peste mări şi ţări).

Iar în acest octombrie, vrând să vadă în direct cum se poate jongla cu plăsmuirile imaginaţiei într-un caleidoscop al „sufletului comerţului”, fetiţa de odinioară îl ţine pe Moş Ene departe de nopţile dăruite craiului SuperBlog 2013; şi, după aproape o lună, îşi înscrie  acest articol în a unsprezecea etapă a concursului pentru a se rupe din hora advertorialelor cu unul dedicat mai degrabă sie înseşi. Fiindcă sezonul jocurilor din a treisprezecea toamnă a mileniului III i s-a încheiat („vine iarna” şi aici, nu numai în cântecul de gheaţă şi foc, din care o fărâmă s-a tălmăcit pe măsuţa ei, amestecându-se cu vise jucăuşe de pisică) şi până în primele ceasuri ale lunii decembrie timpul i se măsoară în pagini traduse.



  • Vinul din octombrie îşi revarsă azi efervescenţa pe mai multe bloguri; le găsiţi pe toate în tabelul clubului psi.
  • Am împrumutat tacâmurile de aici.

Vizita

Am fost în vizită la o familie –

fraţi şi surori

bizari în felul lor,

fermecători în orice fel… 🙂

Le intri în casă

(în orice zi din calendar)

ca-ntr-un album,

străbătând cu călcătura-ţi apăsată

coperta pe care scrie

LuxuryGifts.ro,

şi te trezeşti în plin caleidoscop:

trec cu toţii prin faţa ta ca nişte poze –

îţi tăie calea, oferindu-ţi câte-o cafea,

ţi-o oferă cu căldură,

cu câte-un zâmbet calin,

vin la tine perechi-perechi –

butoni:

cercei:

– te-ntreabă dac-ai nevoie de calciu

ca să-ţi întăreşti

firavul câlcâi al lui Ahile

din suflet,

căci oricare dintre ei e

psihiatru calificat,

tratează depresiile dăruind

zâmbete de-argint cu cinci colţuri:

Apoi te supun unui test:

trebuie să ştii care e legătura

dintre calandru şi

hârtia satinată

şi să faci un calcul

(glob pământesc plus pix

minus călimară).

Şi, dacă răspunsurile sunt

corecte

pleci acasă cu-un pumn de

bijuterii cu cristale

Swarovski!



Articolul participă la:

Umbra omului

Sunt Bezna, Regina Nopţii. Am nouă vieţi (ca o pisică!) şi o pisică (neagră!) sfătuitoare, un soft care mă ajută. Am nevoie de aceste avantaje – şi e firesc să le am, fiindcă înfrunt simultan şapte adversari, septetul ROGVAIV, septetul Oştenilor Luminii. Ei n-au decât câte o viaţă şi niciun soft ajutător, dar se pot sfătui, se pot susţine unul pe altul.

Suntem la începutul jocului, ne aflăm la aceeaşi distanţă de Castelul Celor Douăzeci şi Patru de Ore. Dacă ajung prima, înaintea oricăruia dintre ei, Castelul îmi aparţine, câştig prima rundă. În a doua va trebui să-l apăr. În schimb, dacă oricare dintre ei ajunge înaintea mea, Castelul e al Zilei, iar eu îl pot asedia în runda a doua – dacă nu-mi pierd toate vieţile în prima.

Gata, sună trâmbiţele. Bariera din faţa mea se ridică, drumul către Castel îmi e deschis. Intru pe dalele lui negre, pe care cizmele mele negre le ating fără zgomot, pisica neagră îmi toarce pe umăr, deasupra mea licăresc stele şi străluceşte luna plină. În faţa mea, departe, se zăreşte zidul Castelului. E imens, ocupă tot orizontul. Însă prin creneluri se strecoară lumina Zilei, care domneşte de cealaltă parte.

Alerg către el, am voie să alerg ca să câştig timp; de fapt, am voie să fac orice. Pot şi să părăsesc drumul, s-o iau pe scurtături, deşi asta înseamnă mai multe obstacole, capcane mai subtile, întrebări şi cerinţe mai dificile…

Noaptea devine brusc mai întunecoasă… Îmi ridic privirea. Un vârcolac înghite luna…

– Miaaao! Uită-te pe unde merrrgi! mă atenţionează pisica.

Mă opresc brusc, cu doar câteva clipe înainte de mă ciocni cu un om-lup. Nu e fioros, e doar caraghios, cu ochelari mari pe vârful nasului, cu o bucată de cretă pe care-o ţine stângaci în laba dreaptă, cu o tăbliţă neagră în stânga.

– Ai ajuns la Prima Vamă, Regină a Nopţii, îmi spune. Trebuie să plăteşti ca să poţi merge mai departe. O viaţă sau o definiţie a jocului, a jocului în general – din patru versuri, cu rimă împerecheată. Ai cinci minute de gândire. Dacă le faci în trei, primeşti un bonus. Pe mine. Îmi pun în slujba ta unica viaţă şi toată ştiinţa mea de cărturar.

Ooo! E ziua mea norocoasă! Din pură întâmplare, am născocit o definiţie versificată a jocului chiar în dimineaţa asta. N-am nevoie de timp de gândire!

– Jocul e-un rod al gândului,
e o umbră a omului;
jocul e tumult, frenezie,
e triumf…  e BUCURIE!

Omul-lup scrie versurile pe tăbliţă chiar în timp ce le rostesc – laba cu creta i se mişcă incredibil de repede.

– Definiţia e acceptată, spune, iar eu sunt prea plecata slugă a Întunecimii Tale. Să mergem spre castel.

Pe cer, luna scapă din gura vârcolacului…

– Raluca!

Offf! E vocea mamei… Ţipă în microfonul de lângă uşă.

– Raluca, se răceşte mâncarea! Haide, bezmetico, ai tot timpul să te joci după masă!

Beznă… bezmetică… Mama mă ia în râs, ca de obicei – fiindcă ştie că ăsta („Zi şi Noapte”) e jocul meu preferat, aşa cum ştie şi că Tatei îi place „Război cu Soacra”.

– Pauză! strig, bosumflată. Problemă de forţă majoră.

– Pauză acceptată, se aude vocea cuiva din Septetul Luminii.

Castelul dispare, dispare drumul, dispare luna, dispar stele, omul-lup şi pisica par să se topească în văzduh, costumul meu negru se destramă în aer…

Sunt singură în sala holo, sub lumina rece a neonului, în salopeta mea albastră, de jucătoare.  Elementele tipizate solide, pe care nu le mai îmbracă decorul holografic, se retrag în podea, în plafon, în pereţi…

Offf! Şi ce bine începusem! După-masă s-ar putea să nu mai fiu în aceeaşi formă, să nu mai am acelaşi noroc…

Asta e! Mama nu-mi înţelege pasiunea pentru jocuri. Nu-i ca bunica.

Ei, bunica… bunica e cea mai simpatică băbuţă pe care-o cunosc – vă dau cuvântul meu de jucătoare! Şi nu spun asta nici fiindcă mi-e rudă, nici fiindcă e mărunţică, durdulie şi veselă, cu coc alb şi ochelari rotunzi, ca o bunică din jocurile cu feţi-frumoşi şi zâne, ci fiindcă şi este şi ea o jucătoare – una înrăită! (Jocurile ei preferate sunt „Elixirul Tinereţii”, „Războiul Bătrânilor” şi „Baba lunetistă”.)

Şi a început să joace doar de vreo douăzeci de ani, de când au apărut jocurile online holografice. Înainte nu juca, jocurile de pe vremea ei n-o tentau. Şi nici măcar nu ştie să-mi explice prea bine cum erau.

Dar erau şi pe-atunci o grămadă! Însă le jucau cu totul altfel, n-aveau săli holo, capabile să-ţi realizeze imaginea holografică şi s-o trimită în sălile partenerilor tăi, să capteze hologramele lor şi să le aducă în sala ta, în jurul tău, să genereze decoruri holografice şi să se coreleze un implantul tău de jucător – pe vremea aia nici n-aveau implanturi! – creându-ţi iluzia că umbrele holografice de oameni şi obiecte din jur sunt solide, reale, că interacţionezi cu ele.

În primele decenii ale secolului XXI, jocurile online se bazau, din câte-am înţeles, pe plăcile video…

Cum să vă explic?

Ei bine, pe atunci computerele aveau ecrane, ca ale ceasurilor fără proiector holo – dar de dimensiuni mult mai mari. Ecrane care ofereau imagini bidimensionale – sau o iluzie tridimensională, un spaţiu virtual în care tu însuţi nu puteai pătrunde, aşa cum intri acum printre holograme,  Urmăreai desfăşurarea jocului pe ecran. Şi bineînţeles c-o puteai influenţa – că doar erai jucător, nu? – cu ajutorul unor componente auxiliare, numite mouse, tastatură… (O metodă greoaie şi oarecum impersonală – comparativ cu acţiunea directă din spaţiul holo.) Iar imaginea era trimisă pe ecran de placa video, sau cel puţin aşa am înţeles eu! 😛 Oricum, cică placa asta era componenta cea mai importantă; de ea depindeau, cum depind acum de sala holo, performanţele computerului în cadrul jocului. Şi fireşte că existau mai multe tipuri de plăci video, create de mai multe firme concurente. Bunica nu-şi aduce aminte decât două nume: ATI şi NVIDIA. Dar a uitat pe care-o preferau fraţii ei. Dar îşi aminteşte ce magazin online preferau: MediaDOT.ro, care există şi acum. Numai că pe vremea aia n-avea siglă holografică, avea una bidimensională:

Fraţii bunicii se documentau, discutau cu prietenii de pe un forum gaming – şi MediaDOT găzduia unul –, apoi intrau pe site-ul magazinului şi comandau cele mai noi şi mai performante componente.

Însă bunica a devenit jucătoare abia pe la 50 de ani, în momentul când a apărut „umbra omului”, implantul cranian care te conectează, aşa cum spuneam şi cum o ştie toată lumea, cu sala holo, trimiţând umbra ta holografică în sălile de joc online din casele altora, ale căror umbre sunt în schimb oaspeţi casa ta, în jocul tău.

Pentru că, după părerea bunicii, jocul e acum o umbră  mult mai… reliefată 🙂 a vieţii!


Rândurile de mai sus îşi iau inima-n dinţi şi participă la a zecea probă a concursului SuperBlog 2013, sponsorizată de MediaDOT.ro, deşi au fost scrise în totală necunoştinţă de cauză: n-am jucat niciodată jocuri online şi nu ştiu absolut nimic despre aparatura necesară şi despre performanţele ei, iar jargonul tehnic de pe forumurile sugerate pentru documentare îmi sună ca o limbă străină (pentru care n-am dicţionar!) Dar, dacă atunci când vor apărea jocuri holografice – asemănătoare cu ceea ce am încercat să descriu aici –,  umbra mea de om viu se va mai aşterne încă deasupra pământului, vă garantez că voi învăţa să le joc, chiar şi la 100 de ani! 🙂



Despre „umbra omului” au mai scris azi toţi cei pe care-i veţi găsi în tabelul clubului psi.

Monologul motanului

Guest post, adică redau cu fidelitate (sunt traducătoare cu experienţă şi mi-am luat masteratul în pisiceasca modernă) tot ce mi-a dictat motanul:

Eu sunt sufletist, Matildo, mă ataşez de orice. Uite, cel mai mult îmi place când îţi uiţi (sic! şi sâc!) pe masă portofelul! Mă lipesc de el cât ai clipi, după cum se vede în poza în care te-ai grăbit să mă imortalizezi! 😛 Oare-ai vrut să mă şantajezi, să mă faci să par oribil de materialist?

Nu ştiu ce-ai avut de gând, darrr…

Dar ştiu că toţi prietenii mei cunosc adevărul: eu sunt sincer, şi-atât. Nu umblu niciodată cu minciuna, detest tot ce e fals, tot ce e amăgire, tot ce e faţadă măsluită! Recunosc că am o slăbiciune pentru bani – am aflat că-i poţi schimba pe orice, chiar şi pe diverse chestii ca alea, multe şi mărunte, pe care le ţii pe birou – şi care se află pe locul doi (după bani, adică) în topul preferinţelor mele – era să zic în ţopul, dar m-am corectat la timp, pentru că vreau să fac impresie bună, m-am prins că ţi-ai înscris blogul într-un concurs. (Crezi că într-o casă se poate întâmpla ceva fără să afle pisica?)

Acuma, ca să nu semăn vrajbă între obiectele care fac obiectul (sic!) acestui monolog, ar trebui să vorbesc – elogios, evident! – despre toate, dar… mi-e peste poate! (Ştiu să fac şi versuri – sper că se bagă de seamă.) Prin urmare, am să mă rezum la primele trei, cele mai dragi mie, la trei lucruşoare pe care le adăpostesc cu mare plăcere sub arcada sufletului meu (asta o spun ca să vadă că le am şi cu metaforele!).

Dar să trec la subiect:

Cel mai mult şi mai mult îmi plac pixurile, toate pixurile, dar preferatul meu e ăla cu ballpoint roşu – roşu ca zgărdiţa mea cea de toate zilele! Îmi place până şi o parte din numele lui – ballpoint. Nu, nu mă duc cu gândul la vreun bal, în primul rând fiindcă nu mă interesează niciun condur de domniţă, iar în al doilea, fiindcă sunt bun şi la limbi străine şi engleza e preferata mea – deci: ball = minge, balon, sferă. Vasăzică obiect care se dă de-a dura!!! Pentru că, recunosc, am şi slăbiciuni, îmi place tot ce se rostogoleşte – aşa cum se rostogoleşte şi pixul, dacă ştii să-l pocneşti cu lăbuţa cum se cuvine! Dar uneori aş vrea să-l şi ling puţin – să-i fac şi lui toaleta, aşa cum mi-o fac mie! Prin urmare şi în paranteză fie spus, aş vrea să-mi garantezi că nu e toxic! Te rog să-mi dai asta-n scris – poţi folosi chiar pixul ăsta! Şi, apropo de scris, îmi place grozav când scrii cu el, pe listuţele alea cu care pleci la piaţă, „papa pisi”.

Ei, hai că m-am lungit cam mult cu vorba – la următoarele două produse de birotică şi papetărie (mă pricep şi la denumiri din astea… savante) o să fiu mai succint.

În al doilea rând, ador teancurile de hârtie de copiator – sunt o pernă ideală, mai bună decât cărţile deschise pe care mi le pui la dispoziţie ca să mă pozezi pe urmă cu capul pe ele! Ai putea să plasezi prin casă cât de multe (cât mai multe topuri de hârtie, despre ele vorbesc, da?) în cât mai multe locuri! Că îţi permiţi, m-am uitat în catalogul online – preţul e ac-ce-si-bil!

Bun – aici am fost concis, cum mi-am propus. Trec la obiectul numărul trei. Care este… Mrrrm, mi-e cam greu să mă hotărăsc, dar am să mă opresc totuşi la… rola de scotch! Şi cred că ai ghicit de ce, nu? Fiindcă şi ea se dă de-a dura, dar altfel decât pixul. În plus, e şi un simbol al roţii… al roţii de caşcaval, de exemplu, pentru că trebuie să ne gândim întotdeauna şi la mâncare! Caşcaval = mâncare pentru şoareci. Şoa-reci! Miaooo!!! Îmi lasă botul apă!

Fii aşadar drăguţă şi prezintă-te cu ceva de-ale botului, adică de-ale gurii (în jargonul vostru de bipezi)! Şi pe urmă o să fiu şi eu drăguţ şi-o să-ţi dau voie să trimiţi articolul ăsta la a noua probă a concursului Superblog 2013, aia sponsorizată de StampileOnline.ro.

stampile-online

Apropo, nu ştiu prea bine de ce, dar mi-ar plăcea să ai şi o ştampilă! Ştiu că nu-ţi trebuie, că tu nu eşti între-prinzătoare privată (deşi privată ai :P, e locul ăla unde stă tăviţa mea cu nisipel). Dar eu sunt între-prinzător de şoareci! (Adică intru între ei şi-i prind!) Aşa că fac o comandă specială! (În afara concursului, nu alergăm după doi şoareci iepuri deodată!) Vreau o ştampilă în formă de şoarece, care să chiţăie şi s-alerge prin casă! Şi, dacă s-ar putea… Hei, nu râde de mine fiindcă mă ling pe şi pe lângă mustăţi! Dacă s-ar putea, aş vrea să lase pe hârtie urme de lapte şi să fie şi comestibilă, cu gust de şoarece fraged… S-ar putea numi şoarmpilă… Sau şoarempilă, că-i mai uşor de pronunţat. Sau ştamrece… ştamoarece… În fine, numele nu-i foarte important…

A, şi ca să se ştie şi că ştiu tot, şi că noi doi avem aceleaşi preferinţe, menţionez că şi ţie îţi plac:

1. pixurile, fiindcă le foloseşti cel mai des, ţii unul până-n şi-n geantă:

2. hârtia de copiator, fiindcă o pui în chestia aia pe care-o numeşti imprimantă şi care ştie să facă şi copii xerox:

3. rola de scotch, fiindcă-ţi trebuie ca să lipeşti bancnotele rupte pe care ţi le dau ăia de la piaţă în chip de rest (şi tu le iei fiindcă eşti cu capu-n traistă, deşi la cumpărături te duci cu sacoşa 😛 ):


Miao, era să uit! Poţi să trimiţi articolul şi la duzina de cuvinte, adică să-l înscrii în tabelul mâţului pervazier, pentru care am de asemenea o slăbiciune 🙂



fotomodel: motanul din dotare

Versuri, ţânţari şi parfum

 – Nu mai fi supărată, fetiţo! Pui tu mâna pe băiatul ăla până la urmă. Facem împreună un plan de seducţie. Dar, pentru început, hai să-ţi povestesc cum l-am cucerit pe taică-tu.

– Da, da, povesteşte-mi!

– S-a întâmplat la mare, la Mangalia, acasă la ai lui. Familia mea stătea în gazdă la familia lui pentru a treia vară consecutiv. A doua zi după ce sosiserăm, l-am găsit în curte, singur, citind sub bolta de viţă. Versuri. Îi plăceau poeziile, scria şi el din când în când câte una… Şi, fiindcă eram „înarmată”, i-am lăsat pe masă… opera mea, cizelată înainte de plecarea în vacanţă, două seri de-a rândul, fiindcă, deh, harul poetic nu m-a dat niciodată afară din casă! Apoi am fugit în cameră noastră, unde ai mei dormeau duşi. Ştii, îşi făceau siesta, „aţipelul” de după-amiază, cum îi zicea tata (furase cuvântul din „Săptămâna Nebunilor” – a lui Eugen Barbu). Iar din cameră am tras cu ochiul pe geam, să văd ce face făt-frumos al meu, dacă-mi citeşte versurile. Uite, le ţin minte şi acum:

Îmi pare rău când eşti departe.
Ştiu, te-ndoieşti că-mi pare rău.
Nu spun că plâng şi zi, şi noapte,
Că fără tine-mi este greu.
Nu eşti tu totul pentru mine
Şi nu ştiu dacă te iubesc.
Dar îmi lipseşti, mi-e dor de tine!
De ce? Răspunsul… nu-l găsesc.

Ştiu doar c-aş vrea să-mi fii alături,
Să râzi şi să mă strângi în braţe!
De dor mă răsucesc sub pături
Dorul mă chinuie, nu tace!
Şi-s dese clipe când la tine
Îmi zboară gândul, fără preget…
O, de-aş putea ca lângă mine
Să te aduc cu-un semn din deget!

– Sunt frumoase, mamă, adică mie îmi plac… Deşi, ca logică, te cam contrazici: nu ţi-e greu fără el, dar ţi-e dor, te răsuceşti sub pături…

– Da’ ce voiai, să spun chiar aşa, pe şleau, că-s topită după el? …. Şi, oricum, Scarlett O’Hara avea dreptate (parca-ai citit „Pe Aripile Vântului”), bărbaţilor nu le plac femeile prea deştepte, trebuie să-i laşi întotdeauna să se simtă ei mai cu moţ, ascultă ce-ţi spun… Mie-mi prinde bine şi la serviciu, toţi colegii sunt gata să m-ajute, deşi m-am urâţit simţitor…

– Da, mi-ai mai spus, mamă… Dar… l-ai dat gata cu o poezie?

– Ei, sigur că nu… A fost doar prima vrajă, potrivită cu gusturile lui, din arsenalul meu de super-puteri! Fiindcă, înţelegi tu, cine spune că bărbaţii se-ndrăgostesc de un suflet frumos nu ştie ce vorbeşte! Ăsta e un mit! Nu-ţi văd sufletul decât după ce-i vrăjeşti cu trupul tău, cu parfumul tău, cu vorbe în doi peri, cu priviri dulci… Când l-am văzut că lasă foaia cu versuri jos şi zâmbeşte, am ieşit şi eu din cameră, numai în costum de baie… Şi mi-am pus un picior pe scaunul de lângă el, fiindcă nişte ţânţari cumsecade mă pişcaseră de gambă, exact la ţanc! Parcă i-aş fi învăţat eu! „Cum suportaţi insectele astea afurisite? Uite ce mi-au făcut!” m-am plâns, îndemnându-l (cu un semn din deget :)) s-arunce o privire. Iar el m-a privit lung, a înghiţit în sec… Nu te uita la grăsimea mea de-acum, fetiţo, pe-atunci eram aproape o mare frumuseţe – şi ştiam că picioarele erau punctul meu forte! Aşa că, după ce-a mai înghiţit încă de două ori în sec, taică-tu şi-a făcut curaj, a râs şi m-a luat în braţe. „Parcă asta-ţi doreai, nu?” mi-a şoptit la ureche. Şi pe urmă a adăugat: „Ah, şi ce frumos îţi miroase părul!” Mă dădusem cu cel mai bun parfum al mamei. Şi nici măcar nu era Super Playboy! Ehe, dacă l-aş fi avut pe vremea aia! Nu mi-ar mai fi trebuit nimic, tăticul tău mi-ar fi ciugulit imediat din palmă! Aşa, am avut nevoie de toată vacanţa ca să-l vrăjesc pe de-a-ntregul. Însă pentru tine, draga mea, vom cumpăra mai întâi şi mai întâi parfumul! Hai să intrăm chiar acum pe net, să-l alegem!

Articolul participă la a opta probă a concursului SuperBlog 2013,
sponsorizată de

COSMETICS ROMANIA