Prelegere pisicească

Ce-aş putea să vă spun în prelegerea mea despre vestimentaţie? Eu, motanul Grişka, sunt întotdeauna bine îmbrăcat, cu toate că – sau tocmai pentru că – port întotdeauna acelaşi cojoc de blană (cu modelul său de un bun gust desăvârşit) creat de mama natură.

Observaţi cât de precis şi de armonios mi se îmbină dungile? Luaţi aminte – şi luaţi exemplu!

Puteţi să-mi urmaţi pilda şi în privinţa modului în care-mi aleg unica podoabă: zgărdiţa. Port fie una roşie, care-mi înviorează griul predominat, fie una ce pare să se fi prelins – prelung, revărsându-se în modelul albastru al unui culcuş parcă predestinat pentru somnul meu de frumuseţe.

Aşa stând lucrurile, cred că înţelegeţi de ce sunt predispus să-i admir pe bipezii îmbrăcaţi cu un rafinament discret, în favoarea căruia am predicat de când mă ştiu. Şi, privind din balconul meu trecătorii, nu pot decât să-i dispreţuiesc pe aceia (de fapt, pe acelea, căci mai ales femeile par atinse de acest sindrom) care-şi închipuie că eleganţa e totuna cu o preluare a celor mai scumpe articole din magazine, pentru a le combina apoi într-un stil ţipător, de precupeaţă parvenită.

Nu, dragele mele bipede, ca să fiţi îmbrăcate cu bun gust, nu e neapărată nevoie să fiţi pline de bani şi să achiziţionaţi articole de lux. Înavuţirea nu precede musai eleganţa. Puteţi să arătaţi extrem de bine şi într-o rochie de stambă, croită astfel încât să vă avantajeze şi asortată cu încălţămintea şi cu poşeta.

Şi, mai ales, mai urmaţi-mi exemplul şi într-o altă privinţă. Aţi văzut cât de des îmi spăl eu vestmântul blănos? Aţi remarcat că întotdeauna sclipeşte de curăţenie?

Cred că da, nu se poate să vă fi scăpat asta. Aşa cum nu se poate – e de-a dreptul inadmisibil pentru un biped din secolul XXI să umble cu haine murdare şi/sau şifonate!

De ce?

Pentru că o fi adevărat că nu haina îl face pe om, dar e cel puţin tot atât de adevărat că joacă rolul unei oglinzi a caracterului său! Iar în zilele noastre e mai simplu ca oricând să-ţi îngrijeşti vestimentaţia, căci piaţa geme pur şi simplu de oferte de produse electrocasnice! Vă puteţi lua tot ce e mai bun, nu mai e cazul să mai păstraţi în casă vreun precursor rablagit al maşinilor de spălat şi de călcat performante din prezent!

Nu v-aţi fi aşteptat, din partea unui motan, să vă vorbească despre performanţe? Păi de ce nu?! Noi, pisicile, suntem animale performante! (Câte alte făpturi cu câte nouă vieţi mai sunt pe lumea asta, eh? :P) Şi ştim s-alegem întotdeauna ce e mai bun! De aceea ar fi cazul să mă ascultaţi când vă sfătuiesc să vă îndreptaţi atenţia asupra gamei de produse Bosch!

Ia uitaţi-vă, de exemplu, la fierul ăsta de călcat!

Îmi place până şi culoarea, e roşu – ca zgărdiţa mea preferată – cu negru – ca dungile mele! 🙂 Cât despre performanţe, citiţi ce scrie pe site: putere 3000W, capacitate 350 ml, generare aburi Turbo – cu distribuţie optimizată, sistem anticalcar, funcţie anti-picurare… Ca să nu mai zic că vi-l puteţi lua şi-n rate, că e doi ani în garanţie…

Aşadar, dragii mei bipezi, fiind contemporani cu asemenea minunăţii, ar fi mai mare ruşinea să n-aveţi tot timpul haine impecabile, la fel de bine îngrijite ca blana mea de cotoşman!


Articolul fost scris pentru concursul SuperBlog 2013, proba 23 (sponsorizată de MarketOnline.ro si Bosch Electrocasnice) şi conţine, totodată, duzina de cuvinte cu care au jonglat jucăuşii înscrişi azi în tabelul clubului psi.

Puritate

Puritate e… văzduhul azuriu, fără de nori,
Roua, licărire udă pe petalele de flori,
Alb, omătul ce se-ntinde pe câmpii, neîntinat
De vreo urmă de făptură şi de vânt nespulberat,
Lacrima încet prelinsă pe o faţă mică, tristă,
Înainte de-a o şterge vreo prozaică batistă,
O iubire de fecioară care vrea fără să ştie
Ce anume jinduieşte, de ce-i e lumea pustie,
Un sărut stângaci pe buze, zăvorât în amintire,
Laptele din sânul mamei, cu gust dulce, de iubire,
Trilul ’nalt de ciocârlie, susurul lin de izvor,
AQUA Carpatica, în pahar zvelt, cu picior.

Şi mai e şi #puritate, într-un concurs Instagram
Ce ne-ndeamnă să culegem, în imagini, dram cu dram,
Orice e neîntinare, orice e neprihănire,
Să fotografiem tot „albul” întrupat sau din simţire,
Pentru a primi drept premiu apă limpede şi pură,
Apă fără de nitraţi, de o unică natură.
Daţi un clic pe linkul care se răsfaţă-un pic mai sus,
Ca s-aflaţi tot ce se cade să mai ştiţi şi eu n-am spus.

Versurile au fost scrise pentru concursul SuperBlog 2013, proba 22 (sponsorizată de Compania – Valvis Holding / Brandul – AQUA Carpatica).

Bile albe, bile negre…

Mda, vă uitaţi la fotografia mea – la superba mea fotografie! – şi vă spuneţi: „Ia, o pisică… Ce caută mâţa asta aici?” Apoi adăugaţi, râzând în barbă: „Cineva a-ncurcat urât borcanele! N-a priceput ce subiect atacăm azi!”

Ba s-avem iertare, stimabililor, toate borcanele sunt la locurile lor. Iar aparenţele, după cum ştiţi, înşeală! 😛

Nu sunt o pisică oarecare! Sau, ca să mă exprim cu mai multă acurateţe, nu sunt un motan oarecare. Sunt un extraterestru din specia catus felis sapiens sapiens, un exemplar extrem de inteligent, cu capacităţi telepatice ieşite din comun. Şi mă număr printre cei mai renumiţi experţi din serviciul Agenţiei de Turism Interplanetar Calea Lactee. Am sosit pe Terra în schimb de experienţă şi mă aflu sub oblăduirea unor bipezi cumsecade, care mă dau drept felină maidaneză adoptată pentru frumuseţea ochilor săi ceacâri (se vede în poză că-i am de culori diferite, da?), în timp ce fiul lor e pe planeta mea, unde o face pe bipedul de casă al părinţilor mei.

Împreună cu gazdele mele cutreier lumea – cred că se vede în poză şi cât de alert sunt în maşină, cu câtă atenţie şi curiozitate inspectez tot ce mă înconjoară. Colindăm din hotel în hotel, din cabană în cabană…

Dar, înainte de călătoria reală, mergem întotdeauna într-o expediţie virtuală, pe minunatul vostru Internet, care ne pune la dispoziţie site-urile unui număr considerabil de locuri de cazare.

Aşa se face că, în seara asta, ne-am ales drept obiectiv Vila Alpin din Straja.

Matilda, bipeda mea, dă un clic  – şi iată-ne pe site!

– Ia să vedem, zice ea, ne hotărâm sau nu să facem în iarna asta schi la Straja?

Eu nu-i răspund. Sunt prea ocupat să studiez prima pagină a site-ului…

Hm… Fundal alb. E oarecum impersonal, oarecum rece, dar… te duce cu gândul la zăpadă, pârtie, schi… dăm o bilă albă. Îmi place şi vila din poză, are mult roşu, o culoare plină de viaţă, de voioşie, sugerează acţiune… adică schi, alunecarea vertiginoasă pe pârtia albă… cu schiuri roşii pe pârtia albă… deci încă o bilă albă. În total două.

Bun… Ia să ne uităm mai sus: Crăciun 2013, Revelion 2014… Nu ne interesează, dar dăm un clic aşa, ca să ne facem o idee, în căutarea impresiei artistice… Care nu prea e, găsim nişte simple afişe… Aş fi vrut ceva mai vesel, mai viu, cu nişte poze – măcar cu câte o singură poză – de la petrecerile din anii trecuţi. Pentru lipsa lor dau, mhm, o jumătate de bilă neagră, nu-i o omisiune foarte gravă.

Şi trecem la… Paşte 2014. Ei uite, în paranteză fie spus, asta nu pricep eu la voi, bipezii din România. Adică… în calendarul vostru scrie „Sfintele Paşti”, nu? „Paşti”, nu „Paşte”!

– Lasă, nu te ambala, zice Matilda. E o greşeală pe care-o face foarte multă lume. Şi, ştii, aşa evoluează limba: greşelile de azi ajung în DEX-ul de mâine 😛

OK, mă las înduplecat, acord circumstanţe atenuante şi niciun fel de bilă. Şi nu deschidem afişul sărbătorii pascale, trecem la cel intitulat „o săptămână la munte”. Pentru că un sejur la Straja ne-ar interesa, iar o săptămână pare o durată potrivită.

Aşa, ia să vedem: preţul e accesibil – bilă albă; informaţiile sunt detaliate – bilă albă; au instalaţii de zăpadă artificială – bilă albă, pârtii de mai multe grade de dificultate, nocturnă – bilă albă.

Bilele albe sunt deja şase, iar noi revenim pe pagina principală, coborâm în josul ei şi descoperim un tur virtual al vilei. Bun, asta-mi place – două bile albe dintr-un foc, şi totalul se ridică la opt.

– Ia să-l vedem, zice Marius, bipedul meu. Dacă-mi place, îi duc la vară pe băieţii din echipa de baschet în cantonament la Straja. (Marius e profesor de sport.) Deschide sonorul, îi spune apoi Matildei.

Ea îi face pe plac, dar… dez-a-mă-gi-re… Coloana sonoră nu există. Păcat. Pe un fond muzical ar fi fost mai vesel, iar o prezentare verbală ar fi fost utilă şi ar fi putut adăuga sare şi piper. Dar n-avem parte nici de una, nici de alta. Bilă neagră. În rest, restaurantul e fain, vesel (cu mult roşu), merită o bilă albă; sala de conferinţe e spaţioasă, dar… i se alocă prea mult timp (jumătate de bilă neagră), prea mult timp în care ni se rotesc în faţa ochilor mese lungi şi goale şi nenumărate uşi; camera e super, aici e bine că-i vedem toate detaliile (jumătate de bilă albă); şi exteriorul oferă amănunte din belşug (încă o jumătate de bilă albă). Dar mai dăm o bilă neagră pentru pustietate – în restaurant, de exemplu, mi-ar fi plăcut să văd turişti la mese.

Cu un total de zece bile albe şi trei negre, trecem la galeria foto. Asta-mi place, poze multe, animaţie (bilă albă). Dar navigarea de la o poză la alta e greoaie, trebuie s-o închizi pe fiecare ca să mergi mai departe, eu aş fi preferat o trecere directă la fotografia următoare (jumătate de bilă neagră).

Acum avem unsprezece bile albe şi trei şi jumătate negre şi mergem să vedem cum stau lucrurile cu cazarea. Descoperim interioare care ne plac, iar informaţiile sunt suficiente – pentru bipezi (bilă albă). Dar pentru noi, patrupezii? Animalele de companie sunt bine-venite, sau nu? Şi, dacă da, în ce condiţii? Sigur, putem da telefon ca să ne interesăm, dar ar fi fost de preferat să existe informaţia pe site – pentru lipsa ei mai dau o bilă neagră (una întreagă, fiindcă e vorba de ceva care mă interesează în mod deosebit).

Avem aşadar douăsprezece bile albe şi patru şi jumătate negre şi continuăm:

– pentru rubrica „despre noi”, dăm o bilă albă;

– bilă albă şi pentru „promoţii”;

– câte o bilă albă pentru „pârtii de schi”, „parteneri” şi „contact”;

– câte două bile albe pentru „sala de conferinţă” şi „restaurant” – aici pozele sunt animate, au apărut oamenii!

Am ajuns la douăzeci şi una de bile albe şi mergem să răsfoim blogul. Dar n-avem mare lucru de citit, nu există decât două articole.  E drept că e un blog tinerel, doar de o lună, de aceea dau numai o jumătate de bilă neagră, ridicând numărul sferelor întunecate la cinci. Şi sper că voi putea să citesc pe blogul în cauză, cât de curând, opiniile turiştilor şi – de ce nu? – cele mai reuşite advertoriale scrise despre Vila Alpin de la Straja în cadrul concursului SuperBlog 2013 (la care participă şi articolul de faţă).

Ei, şi cu asta ne oprim, cu bilele albe câştigând detaşat (scor 21 la 5); site-ul ne-a trezit interesul aşa că… venim la tine, Vilă Alpin din Straja – dacă şi numai dacă sunt primit şi eu, extraterestrul deghizat în motan. Pentru că n-ar fi prima dată când stau la hotel, ia uitaţi-vă ce bine ştiu să mă-ncadrez în peisajul unei camere!

„Are, da, şi caş, şi urdă…”

„- Ziua bună, babă Floare!
– La Neacşu, cu demâncare.
– Da ce, babo, ori eşti surdă?
– Are, da, şi caş, şi urdă.”

Versurile sunt dintr-o carte care se chema „Snoave şi Ghicitori”. Mama mi le citea înainte de a fi învăţat eu însămi buchile. Dar cum se numea oare snoava asta în versuri? Şi ce s-o fi ales de carte? Îmi aduc aminte doar că se jerpelise, că îi lipseau copertele…

Însă nu numele are importanţă, ci faptul că, datorită ei, am asociat pentru prima oară versurile cu… brânza. V-am povestit aici, pe blogul ăsta, cât de mofturoasă sunt. Dar ce-mi place – adică brânza – îmi place până-n pânzele albe (dus-întors)! Titlul ales de Delaco Distribution SA pentru proba cu numărul 19 din concursul Superblog 2013 (pe care o sponsorizează şi pentru care scriu acest articol) mi se potriveşte, fără nicio exagerare, ca o mănuşă: „Sunt fan brânză, susţin şi semnez!”

Bun, o să spuneţi, adică tu te declari fan al brânzeturilor, iar noi trebuie să te credem pe cuvânt? Cum susţii şi cum semnezi? Te-ai filmat înfulecându-le? Şi chiar şi aşa, de unde ştim noi că eşti tu în filmul ăla? Ne-arăţi şi poza din buletin?

Nu, nu m-am filmat. O să fac altceva. Nefind doar fan brânză, ci şi mare amatoare de versuri (citite şi, mai ales, scrise – după puterile mele; cred c-aţi remacat că şi pe blogul ăsta sunt foarte multe), o să profit de descoperirea că am două pasiuni ce se pot îmbina, că rimele pe care-mi place să le încropesc în momente de răgaz pot vorbi despre plăcerea cu care savurez eu sau cu care savurează alţii acest aliment gustos, hrănitor şi atât de diversificat.

Pentru că există tot soiul de brânzeturi, nu? Aşa cum există şi tot soiul de poezii: rondele, sonete, balade, epigrame, acrostihuri, ode… şi aşa mai departe.

Ei bine, eu am decis să mă folosesc aici o parte dintre ele, toate semnate de mine, ca să-mi susţin pasiunea pentru brânză.

Încep, aşadar, cu o epigramă:

Se zice că în raiul lui Alah
Sunt munţi enormi de pilaf.
Dar, pentru mine, raiul ideal
E plin cu munţi de caşcaval!

Continui cu:

– o poezie în stilul popular:

Lele, lele, dragă leliţă,
Mie nu-mi da halviţă,
Adu brânza de oi,
S-o mâncăm amândoi.
Fă mămăligă pe vatră
Şi-adu brânza de capră,
Dă-mi caş dulce-ori sărat
Şi-n zori şi pe înserat.
Şi urdă vreau, din belşug,
Când mă întorc de la plug,
Şi fă-mi plăcinte pufoase,
Cu brânză grasă, gustoase,
Că zi şi noapte mi-e dor,
Să văd cum le scoţi din cuptor!

– un acrostih:

Calea-i lungă pân’ la stână.
Am umblat o săptămână!
Şi-aş mai umbla încă şapte
Ca să mânc caş şi zi şi noapte!
Am ajuns dup-un drum lung.
Vreau şi urdă să mănânc!
Aduceţi şi jintiţa,
Lăcomia mea o vrea!

– un haiku:

Doresc uneori
să gust ceva minunat:
caş gras, frământat…

Şi închei cu o odă adresată caşcavalului (preferatul meu, cred că v-aţi dat seama :)):

O, tu, brânză-fluier, caş-caval,
Cântec pentru mioare,
Pentru ciobani savoare,
Pentru mine-ncântare,
Te ador, gustul tău mă inundă, e-un val
De plăcere care abundă,
Îl preţuiesc secundă cu secundă!

O, tu, cel cu multe nume, caşcaval
Delaco, Penteleu, Rucăr, Dalia
Atât de bine îţi stă pe felia
Mea de pâine, eşti fenomenal!
Eşti alimentul ideal!
Aş fi în stare să te mănânc ceas de ceas
În toate zilele care mi-au mai rămas!

Ei bine, oda e, ca să zic aşa, în lucru, în sensul că vreau să-i aduc îmbunătăţiri, s-o apropii de perfecţiune. Dar sper că vă place ideea – la fel de mult cum îmi place mie caşcavalul! 🙂

Concurs jurizat de concurenţi (puteţi participa în perioada 12-19 noiembrie a.c.)

Dragă cititorule,

Imaginează-ţi că eşti un student (o studentă) relativ sărac(ă). Tatăl ţi-a plecat de câţiva ani în altă lume, mama e bolnavă, doi fraţi mai mici, la care ţii foarte mult, sunt încă elevi şi au nevoie de ajutorul tău. Pe lângă facultate, ai şi un job; e destul de bine plătit, dar şi cheltuielile sunt multe şi mari.

Şi vine Crăciunul. Au mai rămas două zile. Ai toate facturile achitate, frigiderul plin cu provizii care ajung, cu chibzuială, până după sărbători, abonament pentru toate mijloacele de transport în comun. Dar ai dat ultimii bani pe daruri de Crăciun pentru cei doi fraţi şi, mai ales, pe medicamentele neapărat necesare mamei tale. Abia dacă ţi-a mai rămas ceva mărunţiş pentru pâine.

Şi, pe deasupra, eşti îndrăgostit(ă) lulea. Şi ai aflat, de la prietenii comuni, că iubita (iubitul) tău ţi-a pregătit un cadou superb. Şi trebuie să-i oferi ceva, să-i cumperi ceva deosebit. Neapărat. Dar cu ce bani?

Şi  stai, cu laptopul în braţe, laptopul tău luat la mâna a doua, şi cutreieri Intenetul sperând într-un soi de minune, într-o idee salvatoare. Şi dai, din întâmplare, peste un videoclip al firmei LuxuryGifts. Un videoclip cu cadouri de Crăciun.

Şi-ţi aduci aminte, brusc, de două lucruri:

  1.  iubita ta (iubitul tău) ţi-a vorbit la un moment dat despre renumitele lor bijuterii cu cristale, spunându-ţi cât de mult îi plac;
  2. locuieşti pe aceeaşi stradă cu patronul firmei. Nu ştie cum te cheamă, dar aţi discutat de mai multe ori despre una, despre alta – lucruri fără mare însemnătate, cum fac vecinii sociabili, când se simpatizează reciproc.

Ce-ar fi să te duci la el? Să-l rogi să-ţi vândă pe datorie? Ceva nu exagerat de scump, dar frumos, de bun gust. Ştii că au aşa ceva.

E drept că toată lumea spune că nu face nimănui astfel de favoruri. Şi totuşi… Dacă ai reuşi să-l convingi? Pare un om sensibil, cu simţul umorului…


Pentru a participa la concurs, redă, într-un comentariu al acestui articol, ceea ce i-ai spune patronului, cât mai pe scurt şi cât mai elocvent, ca să-l convingi să-ţi vândă pe datorie obiectul ales.

  • Comentariile se pot posta până pe 19 noiembrie, la ora 23:59.
  • Până la ora 8:00 a zilei următoare, eu le voi aduna, pe toate, într-o completare de la sfârşitul articolului, numerotându-le; după care eşti invitat să revii, pentru jurizare.
    Ce presupune asta?
    Te rog să dai, într-un nou comentariu, note între 1 şi 5 tuturor răspunsurilor celorlalţi concurenţi (sub forma  R1 – 4; R2 – 5… etc, unde R înseamnă răspuns şi cifra care-l urmează e numărul său de ordine; iar maximul de 5 puncte i(li) se acordă, evident, răspunsului sau răspunsurilor care ţi-a(u) plăcut cel mai mult.
  • Jurizarea se va încheia pe data de 21 noiembrie, ora 23:59.
  • Pe perioada jurizării comentariile vor fi moderate, astfel încât evaluările să nu fie vizibile decât la sfârşit.
  • Răspunsul care va avea cel mai mare număr de puncte va fi declarat câştigător.
  • În cazul când două sau mai multe răspunsuri vor avea acelaşi punctaj, îl voi alege, dintre acestea, pe cel care-o să-mi placă mie cel mai mult.
  • Cei care nu revin pentru jurizare şi nu notează toate răspunsurile celorlalţi vor fi excluşi din concurs.
  • Premiul, oferit de LuxuryGifts.ro (sponsorul probei 21 din concursul SuperBlog 2013, la care participă acest articol), este un voucher de reducere de 50% pentru un produs din gama butoni si bijuterii de fantezie (bijuterii-de-fantezie-coliere/1; bijuterii-de-fantezie-cercei/1; bijuterii-de-fantezie-accesorii-si-brose/1; bijuterii-de-fantezie-bratari/1). Voucherul va fi disponibil începând de pe 29 noiembrie a.c., când îl voi trimite câştigătorului său.


COMPLETARE (20.11.2013)

Iată toate răspunsurile primite (adunate din comentariile acestui articol):

R1 Domnule, va amintiti de zilele in care va tremurau fluturii in stomac si v-ati fi dorit sa ii oferiti iubitei luna de pe cer? Ei bine, eu nu va cer sa ma ajutati sa iau luna pentru a o oferi persoanei iubite, ci va rog doar sa imi dati astazi, cu plata maine, bijuteria pe care vreau sa o fac cadou persoanei pe care o iubesc.
R2 Ştiţi ce cumplit e când îţi doreşti nebuneşte un obiect pe care-l poţi atinge cu vârful degetelor, dar ţi-e imposibil să-l prinzi în pumn? Stă în puterea dumneavoastră să mă salvaţi de un astfel de chin. Puneţi în mâna mea întinsă micuţa bijuterie delicată pe care visez să i-o dăruiesc iubitulei mele şi vă jur că, peste două săptămâni, nici măcar nu va fi nevoie să-ntindeţi mâna ca să primiţi, cu dobândă, bancnotele care-i compensează valoarea, dar nu şi frumuseţea – frumuseţea ei şi a gestului dumneavoastră, pentru care vă voi fi recunoscător până la adânci bătrâneţe!
R3 Stimate domn, m-aţi încurajat întotdeauna şi mi-aţi spus să cred în visul meu. Mi-aţi dat exemplul dumneavoastră şi mi-aţi povestit cum aţi plecat de la nimic. şi cum şansa v-a scos în cale oameni care v-au întins o mână atunci când aţi avut nevoie. Aţi putea face acelaşi lucru pentru mine? Ştiu, un cadou pentru iubitul meu nu este lucrul de care să depindă viaţa mea, dar cred că merită. Şi că merităm amândoi şansa de a porni la drum în doi.
R4 I-as spune: “Domnule, sunt un om credincios, Dumnezeu ma asculta atunci cand ma rog pentru sanatatea cuiva!” Apoi i-as pune intrebarea…
R5 Draga vecine, desi, dupa cum stii, am muncit serios si sunt un om chibzuit, iubirea si tineretea sunt mereu surprinzatoare. asa se face ca, in preajma Craciunului, am ramas fara resurse pentru a oferi un cadou binemeritat fetei pe care eu o simt ca fiind sufletul meu pereche. Indraznesc sa va fac o rugaminte: m-ati putea ajuta sa ii ofer o bijuterie minunata din magazinul pe care cu pricepere il conduceti? Dincolo de valoarea sentimentala pe care acel cadou o va avea, el va avea si o valoare comerciala. Pentru ca, iubita mea, ca orice femeie, se va lauda cu minunatia primita si o vor admira toate colegele. Care, cu siguranta, vor veni sa cumpere si ele bijuterii din magazin. Asadar veti castiga nu doar consideratia mea ci si un nou val de cliente incantate si dornice de cumparaturi. Ca un om de afacere priceput ce sunteti, sunt convins ca realizati deja avantajele acestui gest. De aceea va multumesc de pe acum si va raman profund recunoscator.
R6 Buna ziua! Nu ma cunoasteti, dar eu stiu ce om important sunteti dumneavoastra. Am venit cu inima stransa, cu rusine si cu o teama in voce usor de recunoscut. Stiu ca nu aveti nicio obligatie fata de mine, stiu ca suna a cersit, dar am o problema si vreau sa ma ajutati. Nu am o situatie materiala prea buna, sunt studenta, am probleme acasa si am cheltuit toti banii pe mancare si pastile. Dar nu mi-au mai ajuns si pentru un cadou potrivit iubirii ce i-o port prietenului meu. Si merita, domnule, merit cel mai frumos cadou pentru ca este un barbat extraordinar care imi este alaturi de aproape 4 ani. Asa ca va rog din suflet, sa-mi vindeti pe datorie rama foto de lux pe care am vazut-o pe site-ul dumneavoastra. Ar fi un cadou magnific pentru El. Ce ziceti?
R7 Tarziu,tarziu mi-am dat seama ca sunt la scoala si ca de branza are grija cineva,in visul meu.As vrea sa pot readuce iubitei de acasa zambetul de altadata.
R8 M-as duce plina de incredere la el si i-as spune: Un om ca dumneavoastra, care creaza asemenea piese superbe, sigur are si un suflet bun. Stiu ca iubiti frumosul si dragostea, de aceea, in numele unei iubiri sincere va rog din suflet sa imi oferiti un Pix cu cristale swarovski pe datorie, pentru iubitul meu. Il iubesc si ma iubeste, nu este o iubire trecatoare, merita orice efort si datorie din partea mea, de aceea va rog sa imi faceti acest bine. Va promit ca dupa Anul Nou va aduc banii negresit. 🙂
R9 eu i-aş spune, iată că am chibzuit cum am promis, cam aşa:

iubirea e un fluture alb în batistă,
iubirea e un curcubeu tivit pe genunchi,
iubirea e un inel prea rotund
în catifeaua de roşu închisă.
iubirea e o tresărire de gene,
e un obraz roşu, sărutat de vânt
iubirea e o poezie de argint
care nu face schimb.…

şi, desigur, reacţia omului ar fi aceea că s-ar revedea pe sine la anii aceia tineri, ai primului fior şi ar decide să graveze poezia drept motto, la intrarea în raionul bijuteriilor cu cristale, oferind în schimbul cristalului prelucrat în cuvânt, posibilitatea ca tânărul să aleagă ceva pentru iubita sa, urmând să plătească acest dar nu mai departe de ianuarie. (pentru că în februarie este dragobetele şi atunci va trebui să revină ca şi client).
astfel, tânărul nu va fi cerut un favor ci ar fi “muncit” o poezie.

R10 Vecine, dacă-mi dai pe datorie,
îţi fac un avertorial-tichie!
Şi lumea nici că o să ştie,
de e reclamă or e poezie!
R11 I-as spune: Vreau sa-i daruiesc iubitei aceast inel de logodna. La cat e de frumos, nu-i va rezista si imi va accepta cererea. Imediat dupa nunta, iti voi inapoia datoria. Batem palma? A…si o sa fii invitat de onoare la nunta, evident.
R12 Eu i-as spune: “stiu ca sunteti singur, nu ati avea nevoie de cineva care sa va ajute la curatenia de Craciun. Eu o fac bucuroasa daca in schimb ma ajutati sa fac iubitului eu un cadou!. Nu va cer nici macar sa ma platiti. Ci numai sa imi vindeti azi pe datorie!”.
R13 Mi-am imaginat totul aşa cum ai povestit. “Pledoaria” mea cuprinde tot ce mi-am imaginat. Mă bucur că n-ai limitat numărul de cuvinte şi sper ca juriul să aibă răbdare să o citească pe toată.

Atâtea griji îmi ţin avântul între zăbrele-nchis!
Le-aş sfâşia de aş şti cum. Pe coama unui vis
m-aş arunca în zbor în viaţa albastră şi senină
şi din tristeţe m-aş desprinde pe raze de lumină.

Iar mâine seară mi-aş dori mai mult ca niciodată
ca bucuria să inunde în valuri lumea toată.
Am pregătit pentru cei dragi bucatele alese,
iar bradul mândru şi înalt, cu ramurile dese

aşteaptă să se învelească-n podoabe şi beteală.
Mirosul lui de codri vechi se-mprăştie cu fală
prin camerele mici, curate, cu iz de sărbătoare.
Pe geamuri, din decor de gheaţă, mi-a răsărit o floare.

Ştiţi, frăţiorii mei mai mici au lăsat-au pe pervaz
câte-o scrisoare pentru Moş. Acum stau c-un obraz
lipit de sticla rece-a nopţii şi-aşteaptă să zărească
zburând pe cer, cu reni în faţă, caleaşca-mpărătească

ce îl aduce-n zbor pe cel ce împlineşte vise,
dorinţe-aprinse şi răspunde la cererile scrise.
Am strâns scrisorile târziu, când oboseala dulce
i-a legănat în braţe moi şi i-a pus să se culce.

Le-am desfăcut ca un spion şi le-am citit pe rând.
Le-am cumpărat copiilor, cu dragoste în gând,
tot ce-au dorit, ca mâine seară să fie fericiţi,
că dragi îmi sunt, copii frumoşi şi-atâta de cuminţi!

Mămica mea şi-ar fi dorit un strop de sănătate…
Oricât aş vrea să-i dăruiesc, nu cred că se mai poate.
Dar va avea şi ea sub brad un pacheţel cu fundă
şi sper s-o văd zâmbind puţin, uitând durerea surdă.

Când am sfârşit de pregătit acestea pentru mâine
în portofel nu mai aveam decât bănuţi de pâine…
Şi-ar fi destul, m-aş descurca, şi nu aş fi nici tristă,
nici lacrimi nu mi le-aş ascunde tăcută în batistă,

dar nu de mult l-am cunoscut pe el, băiat frumos,
blând şi atent, cu suflet bun şi-atât de drăgăstos!
Cred că-l iubesc fiindcă gândul îmi zboară către el
şi când muncesc, şi când învăţ… Aşa un gând rebel!

Iar când îl văd inima mea aleargă ca năucă
şi pentr-o clipă şi cuvintele în minte mi se-ncurcă…
Obrajii mi se-aprind bujori. El spune că îi plac,
îi prinde-n palme şi-i sărută, dar nu e niciun leac

fiindcă eu mă fâstâcesc şi uit şi cum mă cheamă.
Dar bucuria mea de mâine umbrită e de teamă
Lui nu i-am cumpărat nimic… N-am mai avut cu ce
şi nici n-aş vrea să-l văd mâhnit, ori să mă judece…

Nu, nu m-ar judeca deloc, doar eu nu pot să-mi iert
că nu mi-am socotit destul bugetul şi mă cert.
Aşa că-l rog pe Moş Crăciun să mă ajute-un pic
şi mie să nu îmi aducă în acest an nimic,

dar să îmi lase sub brăduţ dar pentru dragul meu,
iar eu promit să socotesc la anul leu cu leu,
să nu rămân nicicând cuiva cu vreun bănuţ datoare
şi să nu-i fiu nici inimii… decât o visătoare.

R14 Nu i-aș spune nimic, vecinului! Am văzut că nu este prea darnic…și nici nu-l impresionează perlele de suflet. În fond el face o afacere, nu este de condamnat. În afaceri ca și în război, calci pe suflete și sentimente. Nu voi cere nimic în numele iubirii. Cea[cel] care mă iubește îmi știe zbaterea, îmi cunoaște neputințele. Aș lăsa sub brad un inel de iarbă și-un bilețel cu-o poezie:
”Iubirea mea
E vreme de colind, de stea vestitoare
E timp de magie si ceas de sarbatoare
Nu am cum să-ti las sub brad vreo agată
Nici inele de aur, nici perle, nici diamante
Iti las doar sufletul meu si-o iubire curată
Dar de om sărac, dar care face cât toate.”
R15 Eu m-aş gândi la toate lucrurile triste care mi s-au întâmplat de când exist – asta până m-aş umfla de plâns. Apoi l-aş pândi pe vecin la ora când ştiu că se întoarce de obicei acasă şi i-aş ieşi în cale ca din întâmplare. Iar el, amabil şi galant cum este, mi-ar spune că e păcat ca o fată frumoasă ca mine să-şi strice ochii plângând şi m-ar întreba ce-am păţit. Şi atunci i-aş răspunde:
“Vai, domnule, tocmai de la frumuseţe mi se trage supărarea! Ştiţi, prietenul meu, pe care-l iubesc ca pe ochii ăştia cu care plâng, mi-a povestit despre un profesor de-al lui, care zice că, la femei, produsul frumuseţe inteligenţă e constant. Şi cum, când o să vadă că n-am fost în stare nici măcar să-mi gospodăresc banii de sărbători astfel încât să-i pot lua şi lui un cadou cât de neînsemnat, prietenul meu o să se gândească, pe bună dreptate, că profesorul ăla ştie el ce ştie şi că frumuseţea mea e compensată de o mare doză de prostie… (Aici voi asezona cu câteva suspine.) Dar, dacă aş reuşi să cumpăr de undeva ceva pe datorie, ceva deosebit, cum sunt, de exemplu, butonii zodia taur – zodia în care s-a născut el… O, ar fi prea frumos ca să fie adevărat…”
Şi cred că vecinul n-o să-şi încalce principiile, n-o să-mi vândă pe datorie, dar o să-mi dea butonii ca dar de Crăciun! Pentru un om ca el, 89 de lei nu-nseamnă cu adevărat o pierdere, mai ales când pot să şteagă lacrimile din ochii unei fete frumoase 😀

Nu uitaţi, numai cine jurizează poate câştiga! 🙂 Daţi, vă rog, note între 1 şi 5 tuturor răspunsurilor, în afară de al vostru (oricum nu voi lua în considerare nota pe care vi-o acordaţi singuri). Vă aştept pe toţi (Vienela, Joker, Sonia, Spunsieu, vavaly, Nicoleta, cristian neagu, litere stacojii, psi, alma naheteodea, Dana Lalici, Carmen Pricop, maya-maria, anacondele) la jurizare, până mâine, 21 noiembrie, la ora 23:59.

Nu ezitaţi să daţi şi nota 1. Ierarhizaţi pur şi simplu răspunsurile, plasându-le pe un podium cu 5 trepte, unde 5 este cea din vârf. Bineînţeles că veţi fi nevoiţi să puneţi mai multe răspunsuri pe fiecare treaptă, dar încercaţi să aşezaţi câte ceva pe toate treptele!

Începând din acest moment, comentariile sunt moderate.  Cele cu note vor fi vizibile pe blog abia după încheierea jurizării, ca să nu vă înfluenţati unii pe alţii 🙂

Veţi afla câştigătorul pe 22 noiembrie, când voi trece  în tabelul de mai jos notele date de voi.


DESEMNAREA CÂŞTIGĂTORULUI (22.11.2013)

Iată notele juriului:

Concursul a fost câştigat de psi, cu 59 de puncte. Felicitări!!!

Cristian Neagu, autorul răspunsului nr. 7, care oricum se afla pe ultimul loc,  a fost exclus din competiţie ca urmare a absentării de la jurizare.

Vă mulţumesc tuturor pentru participarea la primul meu concurs de pe acest blog!


P.S.

COMENTARII PE MARGINEA JURIZĂRII

Spre surprinderea mea, răspunsul 14 a primit de 8 ori punctajul maxim. De ce sunt surprinsă? Pentru că, deşi e poetic, romantic, idealist etc., are un mare defect: nu respectă cea mai importantă „cerinţă tehnică”! În loc să-ncerce să-l convingă pe vecin să vândă pe datorie, oferă o soluţie alternativă. Nu-mi dă ceea ce am solicitat, ci îmi pune altă gâscă în altă traistă 😉

Însă adevărul e că nu ştiu ce aş fi făcut dacă, în loc să organizez acest concurs, m-aş fi numărat printre concurenţi/membrii juriului. Oare m-aş fi lăsat şi eu furată de versuri şi aş fi uitat de principala cerinţă tehnică? 👿

Oricum ar fi, Maya-Maria, autoarea răspunsului mai sus menţionat,  ar fi meritat un premiu special pentru c-a reuşit să-mbete mai mult de jumătate din juriu c-o mână de cuvinte. Din păcate, va trebui să se mulţumească doar cu felicitările mele  sincere, de om sărac! 🙂

Însă pentru jurizare îi dau Mayei-Maria cea mai neagră bilă! Chiar aşa, toate răspunsurile, cu excepţia unui sigur ghinionist, merită să se suie pe cea mai înaltă treaptă a podiumului?! 😛

Pe de altă parte, poate ar trebui trasă şi concluzia că nu e cazul să mai dăm cu piatra în juriile de la SuperBlog. Nici noi nu suntem fără păcat! 😀

Îmi plac oamenii

Despre Angelica şi Doru v-am mai vorbit, în versuri 🙂 Dar nu e cazul să accesaţi linkul, nu pierdeţi niciun tren dacă nu citiţi ce-am scris acolo, fac imediat o incursiune în trecut şi vă spun acum mai multe decât atunci! 🙂

Ea era (este!) prietena mea cea mai bună. El era (este!) fratele ei. Eram vecini, locuiau în apartamentul de deasupra mea. În copilărie – ne-am mutat în blocul ăla când aveam eu nouă ani – cu Doru mă băteam; el ataca.

În adolescenţă atacurile au devenit verbale. De exemplu:

– Iar a simţit asta c-avem cartofi prăjiţi! Ce nas are! striga, aproape fără excepţie (făceau cartofi pai foarte des), ori de câte dădea cu ochii de mine după ce urcam treptele – câte două odată – ca să sun la uşa lor.

Şi apoi, la scurt timp după ce am ajuns să ne numărăm anii punând cifra doi în faţă, Angelica mi-a dat într-o bună zi de ştire că deasupra podelei care-mi era mie tavan tocmai se ţinuse  – calm, fără trepidaţii! – un consiliu de familie. Şi, ca urmare a acelei reuniuni prezidate de mama sa, o matroană voluminoasă dar simpatică, pasionată de tragerea sforilor aranjamentelor matrimoniale, Doru, atunci băiat ascultător, m-a cerut de nevastă, deşi ştia, tot de la trădătoarea lui  surioară, că mă aflam în posesia unui număr de trei prieteni de sex opus. (Bucureştiul era şi pe atunci mare, şi treaba mergea bine dacă ştiai să le deosebeşti vocile la telefon – pe vremea aia nu vedeai cine te sună, dar nici n-aveai mobil, ca să ţi se dea tot timpul de urmă sau ca să ţi se reproşeze că-l ţii închis.)

Evenimentul (cererea, adică) s-a consumat în lift, în coborâre de la etajul cinci către parter, şi, dacă n-aş fi fost prevenită, probabil că aş fi rămas acolo potopită de surprindere, ca ornament interior viu dar imobil al ascensorului, pe toată durata serii – dacă nu cumva chiar până în dimineaţa următoare!

Însă, ştiind despre ce era vorba, am reuşit să-l privesc cu ochii rotunjiţi de mirare prefăcută, să-mi pun o doză de emoţie măsluită în tremurul genelor şi… să cer timp de gândire. Şi l-am refuzat abia a doua zi (era băiat frumos, dar nu destul de tembel ca să-mi placă mie), fără să fie nevoie de vreun consiliu de familie – nu le-am făcut niciodată confidenţe părinţilor 😛

Şi cu asta basta.

Doru s-a însurat în curând cu o altă vecină de bloc (şi am auzit recent că au divorţat fericiţi).

Iar eu mi-am găsit jumătatea potrivită după vreo trei ani şi, după încă vreo cincisprezece, m-am trezit într-o bună zi gândindu-mă: „Dacă m-aş fi măritat cu Doru, aş fi ajuns în America!”

„Ba nu!” m-am contrazis, luând în considerare adevărul istoric, adică faptul că soţialui, nu el, câştigase la loteria vizelor. „Dacă m-aş fi măritat cu Doru, el n-ar mai fi acum în America! 😛 Prin urmare, s-ar cuveni să-mi fie recunoscător, nu?” Şi i-am zâmbit mutrei mele din oglindă, mândră că, printr-un simplu refuz, reuşisem să lansez un român către împlinirea visului său american!

Dar să nu mă întrebaţi în ce loc anume îşi aşterne el umbra din ce în ce mai rubicondă peste pământul care-a tăiat calea lui Cristofor Columb către Asia. Se află undeva, în numitele „State Unite”; mai mult nu ştiu, căci s-a tot mutat dintr-un oraş în altul şi memoria mea s-a plictisit şi a refuzat să le mai reţină numele. Dar ştiu unde e Angelica – adică îi ştiu adresa din Canada. Şi ştiu că ea s-a preumblat şi prin legendara „ţară a tuturor posibilităţilor” la care visa – treaz! – tot  românul din „epoca de aur” a „măreţelor înfăptuiri” socialiste.

Şi, dacă s-a preumblat, mi-a trimis câteva poze, imagini surprinse în treacăt.

Această prezentare necesită JavaScript.

Eu le-am privit de mai multe ori, pe îndelete, şi am început să-mi tot pun o întrebare:

„Ce-ar  fi să mă preumblu şi eu printre zgârie nori? Ce-ar fi să-mi iau familia şi să trecem oceanul?”

Pentru că acum e posibil – dacă ţi-o permite buzunarul. Există şi o mulţime de agenţii de voiaj, cu o mulţime de oferte turistice. Aşa că, la vară, mai mult ca sigur, n-o să ne mai îmbrăcăm în trening ca să cutreierăm coclaurii răcoroşi din munţii noştri, iar vechiul aparat foto cu trepied va avea parte de odihnă în două-trei weekenduri succesive; ne temem că, bietul de el, s-ar putea simţi nesigur pe picioare în avion. (Cunoaştem, fireşte, acea lege universală care decretează că trei puncte determină întotdeauna un plan, ce te faci dacă planul în cauză e înclinat?)

Dar, până să vină vara, am început să facem, nu plane, ci planuri, mulţumindu-ne să zburăm pe căile aeriene virtuale ale Internetului şi am dat… ghiceşte cineva peste ce?…

… Ei, gata, nu vă mai înghesuiţi cu răspunsurile greşite, că vi-l spun eu – gratis, mamă soacră! 😆 – pe ăla corect:

Am dat peste „work and travel Vacante Speciale”!

Şi ne-am uitat cu jind – şi cu jale… Fir-ar să fie de ani prea repede trecători! Nu mai suntem studenţi, nu mai putem profita de minunatele avantaje oferite de mai sus pomenitul program de schimb cultural international petrecându-ne o vacanţă muncind şi în acelaşi timp distrându-ne pe tărâm american! Însă… putem visa…

– Mie mi-ar fi plăcut să fiu salvamar, zice jumătatea mea conjugală, trecându-şi mâna peste ţeasta deşteaptă, eliberată pe nesimţite de povara părului prost. Pentru că, ştii, îmi plac oamenii, oamenii din toate colţurile lumii. M-aş fi bucurat să pot salva cât mai mulţi din apele înşelătoare… Într-o vară dintr-ale Pacificului, în următoarea dintr-ale Atlanticului… Şi în timpul liber să fac surf… Să călăresc talazurile celui mai mare ocean al Pământului, pe lângă care marea noastră nu-i decât o biată băltoacă… Şi să stau la soare, printre fete superbe… ăăă, superb bronzate…

– Pentru că-ţi plac femeile, moşnege, râd eu, oarecum mânzeşte.

– Pentru că şi ele sunt oameni, surâde el, săltându-şi colţurile mustăţii cărunte. Şi se grăbeşte să schimbe vorba: Tu ce ţi-ai fi ales? Cu ce job sezonier ţi-ai fi… „asezonat” o vară în SUA?

– Păi, zic eu, scoţând de la naftalină ceea ce numea diriga din liceu (profă de engleză) zâmbetul meu mefistofelic, ştii, şi mie îmi plac oamenii… M-ar fi tentat să fiu recepţioneră la un hotel… de lux. Sau hostess la un restaurant… tot la unul de elită, să le zâmbesc dulce clienţilor tineri, frumoşi şi cu dare de mână şi să-i conduc la mesele lor. Sau guest room attendant, să le arăt turiştilor camerele şi poate, s-o sfârşesc prin a ajunge cu unul dintre ei în apartamentul nupţial, după o nuntă ca la Hollywood… Hei, nu te uita aşa urât, căci, ştii, pe urmă ne-am fi dus la plajă, ne-am fi aflat într-o zi în pericol de înec, tu, năucit de bronzul meu superb, ţi-ai fi pierdut capul şi n-ai fi reuşit să ne salvezi pe amândoi, el s-ar fi înecat, iar eu, o văduvă bogată, te-aş fi lăsat să-mi ştergi lacrimile mi-aş fi refăcut viaţa în braţele tale…

– Ia mai terminaţi cu prostiile, nu vă mai tachinaţi ca doi caraghioşi bătrâni! zice soacră-mea, încă băţoasă şi rea de gură la cei 88 de ani ai ei. Şi pe urmă adaugă, cu ochi dintr-odată visători: Eu una m-aş fi mulţumit şi cu un post de spălătoare de vase,  numai să fiu acolo de 4 iulie, să văd cu ochii mei cum ştiu ei să sărbătorească, cu cât fast, cu câtă grandoare… Şi aş fi vrut să mă fotografiez lângă Statuia Libertăţii…

Şi cam aşa fantazăm, aproape în fiecare seară…

Şi vă întreb, voi, cei care, ca şi mine, aveţi pe chip urmele trecerii ireversibile timpului, cum aţi fi profitat dacă vi s-ar fi oferit şansa de a petrece o vară ca tineri angajaţi sezonieri pe meleaguri la care nu mă-ndoiesc că aţi visat cu ochii deschişi în studenţie?


Articolul pe care [sper că] l-aţi citit

Lingvistica

În primul rând: „lingvistica, imaginaţia etc”.  Adică e (sic!) mai multe.  Deci nu „intervine”, „intervin”.

În al doilea rând, substantivele la cazul vocativ se pun întotdeauna între virgule, adică: „Păi, dragilor, …”

În al treilea rând, cine intervine, maică?! Lingvistica?!!!

De la ăştia care le dau sfaturi concurenţilor de la SuperBlog m-aş fi aşteptat totuşi să cunoască sensurile cuvintelor şi să stea bine la capitolele gramatică şi ortografie. (Ca să nu mai zic şi că „o precizare concurenţilor de la SuperBlog” sună ca dracu’…  „O precizare pentru concurenţii de la SuperBlog” ar fi fost mai pe româneşte.)

Plimbarea mea prin superblogăreală…

… fiindcă îmi place să ştiu mereu unde mă aflu şi cum am ajuns acolo 🙂

în ziua publicării rezultatelor la proba cu nota cu premiul pe poziţia alături de alte … persoane cu … de puncte
1  90  – 23 12 90
2  93  – 18 2 183
3  90  – 15 4 273
4  79  – 22 3 352
5  90  – 20 1 442
6  70  – 27 512
7  90  – 25 1 602
8  98  – 22 2 700
9  99 II 19 2 799
10  98  – 19 2 897
11  92  – 15 989
12  98  – 6 1087
15  91  – 6 1 1178
13  95  – 6 1273
14  98  – 5 1371
17 100 unul din cele 10 premii I 5 1471
18  94  – 4 1565
16  90  – 4 1655
19  94 unul din cele 9 premii suplimentare 4 1749
20  94  – 5 1843
21  99  – 4 1942
22 100 I 4 2042
23  89  – 4 2131
25 98 unul din cele 2 premii II 4 2229
28 91  – 4 2320
24 99  – 4 2419
26 90  – 5 2509
27 87  – 5 2596
  • Lista articolelor cu care am participat la fiecare probă se găseşte aici şi va fi actualizată pe parcursul concursului (ca şi tabelul de mai sus).
  • Până una alta, le mulţumesc tuturor concurenţilor aflaţi înaintea mea sau având şanse mari să ajungă înaintea mea care s-au retras sau se vor retrage, precum şi celor aflaţi în aceeaşi situaţie care şi-au înregistrat sau îşi vor înregistra articolele cu întârziere şi au primit sau vor primi penalizări 🙂
  • Le mulţumesc, de asemenea, şi juriilor care le-au dat sau le vor da altora note proaste 😆
  • Pentru notele mele bune nu mulţumesc, consider că le merit, deci nu mi s-a făcut nicio favoare 😛
  • Pentru notele sub 90 de puncte de la probele 4 şi 6 nu am făcut contestaţii, fiindcă m-a tot bătut gândul să mă retrag din competiţie – o idee care încă nu mi-a ieşit cu desăvârşire din tărtăcuţă (din cauza crizei acute de timp).

Povaţa vrăjitoarei

Regina mea,

eu, baba vrăjitoare,
te-ndemn să-ţi pui toţi peţitorii la-ncercare,
căci frumuseţea lor şi-al lor cuvânt
deopotrivă sunt înşelătoare.
Vezi dacă au curaj, înţelepciune,
şi de ispită dacă pot să stea deoparte,
de ştiu să preţuiască viaţa
făr-a se teme, însă, nici de moarte.

Arată-le-o sticluţă cu parfum
şi spune-le că-n ea-i esenţa vieţii
şi că tu trebuie s-o bei
în primul ceas al dimineţii;
şi că nu-i chip s-o sorbi oricum,
căci trupul tău nu poate s-o îndure
decât dacă se scaldă-n colb de drum
amestecat cu fructe de pădure
culese-n la amiază, de pe creste
de munte, când Celosia-nfloreşte.
Căci cel ce le adună făr’ de-o floare
strivită şi-ndesată-n buzunare,
pe creasta muntelui dă piept cu vântul
şi nu se ştie de-o avea scăpare.
Şi spune-le că vrei acele fructe,
că vrei să îţi aducă multe, multe.
Şi dă-le sfat să caute-n grădină,
şi să îşi rup-o floare înflorită,
ca să le fie viaţa ocrotită.
Dar nu le spune că-n grădina-aceea,
această floare nici n-a fost sădită.

Şi vezi care-o veni apoi să zică:
– Regină ştii, eu nu mai am răbdare,
m-am săturat să caut de nebun o floare.
Mă duc s-adun de sus acele fructe,
şi vai de vânt de m-o-nfrunta pe munte.

– Eşti curajos, voinice, să-i spui tu,
şi ai trecut de prima încercare,
iar de a doua o să fii scăpat,
chiar mâine, aşa socot, pe înserat,
când vei aduce fructele-n cărare,
să le strivim în colb, cu bucurie mare.

Iar sus, pe munte, printre fructe coapte,
am să aştept eu, vrăjitoarea, albă, ca de lapte,
şi străvezie, şi frumoasă,
crăiasă de basm, măsluită crăiasă.

– Voinicule, sunt fiica Vântului,
adusă de vraja Dorului…
Nu sunt Regina Parfumului,
pe ea las-o Păcatului!
Pe Killer Queen dă-o uitării,
eu sunt Regina Mării şi a Zării,
Regina Munţilor şi a Văilor,
Stăpâna Stihiilor şi a Zmeilor,
şi nu te pun la nicio-ncercare,
ci-ţi pun Regatul meu la picioare!

Şi vai şi-amar de-acela care
o să îmi dea crezare
şi-o să se lase ispitit,
de vorbele mele vrăjit!
Pentru c-o să chem vântul,
şi o să-l facă una cu pământul!

Dar celui ce-o să-mi spună:
– Piei, ispită!
O vreau pe Killer Queen,
mi-e singura iubită!
Aceluia-i voi da în dar
un sac cu fructe coapte,
gustoase, aromate.

Iar tu să-i spui, către seară,
cu fructele-n faţa-ţi când o să apară:
– Eşti înţelept, voinice,
de vreme ce-ai ajuns cu fructele aice!
Acum te mai aşteaptă o probă de foc,
şi sper s-o treci, sper să ai noroc…
Vreau să-mi aduci trei pietre de aur,
de pe Muntele Balaur,
şi să le storci apoi pentru mine,
să scoţi din ele esenţă de praline.

Şi dacă voinicul o să plece-n lume,
să caute-un munte cu-asemenea nume,
– un munte care nu există –
vom scoate câte o batistă,
să-i plângem soarta tristă.

Dar dac-o să-ţi spună:
– Regina mea,
nu-mi place când te-ntreci cu gluma!
Nu sunt bătaia ta de joc,
chiar dacă eşti frumoasă foc!
Rămâi cu bine
şi cumpără-ţi praline!
Tu să-i răspunzi:
– Stai! Nu pleca!
Ai câştigat! Voi fi soţia ta!!!


Articolul participă la
a şaptesprezecea probă a concursului SuperBlog 2013,
sponsorizată de

COSMETICS ROMANIA

Atu papa!!!

Am fost un copil foarte mofturos. Mi s-a povestit că, pe la un an şi ceva, mama îmi pregătea pentru fiecare masă cinci sau şase feluri de mâncare, în crăticioare minuscule, pentru că eu acceptam să mi se dea doar câteva linguriţe din fiecare, după care strigam, pe un ton poruncitor:

– Atu papa!!!

În paranteză fie spus, mama  a fost sfătuită de medicul de familie să nu se mai chinuiască astfel, să-ncerce să mă scape de mofturi. Adică să-mi pună aceeaşi mâncare sub nas, dimineaţa, la prânz şi seara, până când, de foame, n-o să am încotro şi-o să mănânc toată porţia. Şi, între timp, să-mi dea să beau ceai, ca să nu mă deshidratez.

Zis şi făcut. Experimentul a durat vreo două zile, timp în care nu m-am atins de mâncare, aşa că mama, dându-se bătută, m-a întrebat, în final:

– Dar ce-ai vrea tu să mănânci acum? Spune, ce să-ţi aducă mămica?

Iar eu am răspuns, după un scurt timp de gândire:

– Viau nişte ceişoi!

(„Ceişoiul” era „ceişor”; am spus până târziu „i” în loc de „r” şi, până nu chiar atât de târziu, „p” în loc de „f”. Şi mi s-a istorisit că dentistul la care mergea bunica, luându-mă cu ea, se distra grozav provocându-mă să-i vorbesc despre fular! :P)

Nici după ce am mai crescut nu m-am prea dat de brazdă. Mâncam numai ce şi cât îmi plăcea. Şi nu-mi plăceau prea multe – nici măcar toate dulciurile! Spuneam, de exemplu, un „nu” hotărât ciocolatei cu alune sau cu alte delicatese încorporabile neintegrate cât mai omogen în compoziţia ei. Nici bomboanele cu alune nu-mi plăceau. Şi nici baclavaua, era prea dulce. Cât despre fructe… cireşe, caise, pepeni galbeni, portocale, banane, stop.

Cu mâncarea gătită era şi mai rău. Nu tu ciorbă – mâncam numai zeama, şi la fel fac şi acum; mă pricep de minune să las pe fundul farfuriei tot zarzavatul, bine stors. Pe supe pasate nu puneam gura – nu pun nici în prezent. Şi nu suportam – nu suport – dovleceii, conopida, ardeii umpluţi, mâncarea de vinete, mâncarea de morcovi…

Dar poate e mai simplu să spun ce-mi plăcea (ce-mi place încă): supa cu găluşte (cu găluşte tari, aşa cum le greşea de obicei bunica :)), dar să fie supă de carne, nu de zarzavat, friptura (fără garnituri sofisticate, numai cu cartofi), ochiurile, cartofii prăjiţi, chiftele, sarmalele (dar nu alea de post), peştele (dar nu saramura), răcitura (dar numai cu mămăligă), fasolea, mazărea, mezelurile, brânza…

În plus, mama a învăţat să gătească, în adevăratul sens al cuvântului, abia după ce a ieşit la pensie şi după ce a murit bunica. Iar bunica, după o viaţă întreagă petrecută gătind pentru trei copii personali şi alţi câţiva de-ai neamurilor, ţinuţi mereu în gazdă, s-a bucurat când a văzut că poate cumpăra, de-a gata, cozonaci, tot felul de prăjituri, dulceţuri, şerbeturi, murături… Aşa că eu una am mâncat, în copilărie, extrem de puţine dulciuri „de casă”. Noroc însă că în copilăria mea se găseau de-ale gurii din belşug. Când au început lipsurile din anii ’80 eram deja în ultimul an de facultate.

Cam atât pot să spun despre… gusturile copilăriei mele.

Iar trecând la prezent…

Ei bine, pe lângă mine, mama era o bucătăreasă excelentă. Bucătăria e un loc pe care nu pot să-l sufăr! Nici bărbatului meu nu-i place prea mult, dar… cineva trebuie să facă totuşi de mâncare, nu? Păcat că nu putem învăţa motanul să se ocupe de asta, fiindcă, după cum vedeţi, cuptorul cu microunde pare să-l atragă.

Din fericire, trăim în vremuri în care-ţi poţi umple sus-numita încăpere cu tot felul de ajutoare, care fac aproape totul în locul tău. Piaţa e plină de oferte, şi noi am profitat din plin! Acum, robotul nostru de bucătărie toacă tot ce trebuie, după care punem ingredientele de-a valma-n oală/cratiţă/tigaie, apăsăm pe un buton, două, poate trei – şi suntem liberi să lăsăm laboratorul culinar pe seama aparaturii programate. Vă spun, cu toată sinceritatea, că eu una pur şi simplu savurez gustul tehnologiei! 🙂

De aceea descopăr cu mare plăcere produsele de la Hotpoint Ariston 🙂

Şi mărturisesc că, în primul rând, îmi fac cu ochiul cuptoarele încorporabile!

Par să fie visul vieţii mele! Până s-apuc să intru în amănunte, mă trage de mânecă funcţia de „auto curatare pirolitica Fast Clean” a unei astfel minuni electrocasnice! Nimic nu m-ar putea face mai fericită, detest să curăţ cuptorul şi aragazul!

Cât despre mâncăruri, mă încântă ideea că, având un cuptor din ăsta, eu şi jumătatea mea conjugală ne vom putea pregăti, cu minimum de efort, „atu papa” în fiecare zi. Şi mai ales când mă gândesc la fripturi îmi lasă gura apă, fiindcă, se ştie, „cea mai bună legumă e carnea de porc”! 😆


Text scris pentru a 16-a probă a concursului SuperBlog 2013, sponsorizată de