Televiziunea şi partidul iubitorilor de carte

Pe cer s-au aprins stele de aur…
Sunt spaima oricărui balaur!
Dacă le vrei, poţi să le cucereşti,
Citind, copile, sute de poveşti.

Aşa aş începe prima emisiune a unui post TV dedicat cititorilor în general şi micilor iubitori de lectură în special.

Şi aş pune un grup de elevi în clasa întâi să recite versurile în cor, ţinând în mână micul volum care m-a ajutat să le născocesc: o carte pentru copii intitulată  Stelele de Aur, apărută la editura All.

Pentru că, dacă aş putea, aş înfiinţa un astfel de post de televiziune, unul care să emită 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Ar avea ce difuza! Oamenii au scris, de-a lungul veacurilor, atât de multe cărţi! Şi fiecăreia dintre ele i s-ar putea dedica o emisiune. O emisiune care s-o prezinte fără s-o povestească, o emisiune în care câţiva dintre cei care au îndrăgit-o să le povestească telespectatorilor când au citit-o prima oară, de câte ori au citit-o, ce trăiri le-a născut în suflet, ce idei le-au venit citind-o şi, eventual, cum le-a schimbat viaţa. Poate că s-ar găsi şi câte-un scriitor care să spună ce a scris el însuşi, inspirat fiind de aceea carte. Şi aş pune accentul, fireşte, pe cărţile pentru copii.

De ce am spus „fireşte”? Pentru că dragostea de lectură se capătă în copilărie şi pentru că e necesară. Cartea te învaţă şi te educă – într-un mod mai plăcut decât lecţiile uneori anoste de la şcoală; şi cartea e… o desfătare. „Că nu e alta mai frumoasă şi mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”, spunea Miron Costin. Cartea e singurul drog care nu dăunează, singurul care creează o dependenţă benefică. Singurul drog care e bine să le fie administrat copiilor, începându-se cu o doză de poveşti  (cum este Albă ca Zăpada, oferită de editura All)

… şi continuându-se cu cărţi de aventuri pe înţelesul lor (precum Pisicile Războinice, pusă la dispoziţia micilor cititori de aceeaşi editură).

După care cred pot fi lăsaţi şi încurajaţi să-şi administreze singuri doze zilnice de lectură! 🙂

Pe lângă postul TV care să le prezinte copiilor şi părinţilor lor cărţile popoarelor de pe această planetă, atrăgându-i către ele, aş mai înfiinţa şi un partid politic al cititorilor sau o organizaţie nonprofit care să militeze pentru lectură şi care să aducă, în mâinile celei mai tinere generaţii, cărţi, cărţi şi iar cărţi… Ar putea avea drept slogan „Cititi, citiţi, citiţi!”, sau „Cititori din toate ţările, uniţi-vă!”, sau „Să citiţi mult şi bine!”, sau „Lăsaţi copiii la/în bibliotecă!”, sau… Se pot găsi câte şi mai câte! Iar partidul ar trebui să promită şi, mai ales, să transforme în faptă subvenţionarea instituţiilor de cultură şi mai presus de orice pe a editurilor (pentru ca preţul cărţilor să devină accesibil oricărui buzunar).

În încheiere, pentru că fiecare încearcă să profite, vorbind şi despre ceea ce-l doare mai tare şi mai tare, adaug, pe lângă subiect, că partidul pe care mi-l imaginez ar putea asigura şi o subvenţionare a traducătorilor, de obicei plătiţi prost şi cu întârziere. (Nu vreau să menţionez, în acest sens, numele niciunei edituri, dar trebuie să specific că nu mă refer în niciun caz la editura All, cu care nu am avut ocazia să colaborez.)

Iar ca post-scriptum, apropo mai sus-amintita editură, vreau să spun că m-am bucurat aflând că susţine programul Semn SPRE carte, iniţiat de Adi Sonia Spătariu pe blogul „Anotimpuri”. Partidul viselor mele ar sprijini astfel de iniţiative şi i-ar recompensa pe autorii lor! Şi, fiindcă tot am ajuns la vise, recunosc că visez  şi un premiu la proba 11 a concursului Spring SuperBlog 2014 (la care particip cu acest articol), căci mi-ar plăcea să le dăruiesc voucherul copiilor ajutaţi de Sonia. Cărţile trebuie s-ajungă sub ochii tuturor micuţilor, şi la asta putem contribui cu toţii. Dacă vrem, putem!

Dacă vrei, unui copil îi poţi da în dar o carte,
Pumn de clipe-n care gândul îi va pribegi departe…
Va călători prin visul, prin sufletul altcuiva,
Spre a se găsi pe sine… într-un alt timp – şi-altcumva.

___________________

  • nota primită: 60 de puncte, mărită la 80 după rejurizare 😛
Reclame

Taclale cu un virus de for interior (teatru despre teatru)

Într-un dormitor[1] dezordonat, o femeie stă în vârful patului, cu degetele alergând pe tastatura laptopului de pe genunchi. Se opreşte din când în când ca să-şi îndepărteze din ochi o şuviţă rebelă a părului ciufulit. În spatele ei, în fundal, pare să plutească în aer un ecran imens, o dublură a ecranului laptopului. Pe acesta se aştern, în ritmul zgomotului discret al tastelor, literă cu literă, primele două strofe ale unei poezii.

Te-am admirat mereu, statuie vie ce întrupezi, pe rând, zeci de destine –
Actor, actriţă, om ce-aduce-n scenă, pe rând, furtună şi zile senine,
Iubire, ură, patimă aprinsă, durere, bucurie şi-ntristare,
Chemare la revoltă, umilinţă, blestem sau caldă binecuvântare.

Preot în templul ce se cheamă teatru, te ştiu din anii când, rătăcitor
Din târg în târg, dintr-un palat într-altul, trăiai din darul celor cu un dor
De întâmplări frumos istorisite, de personaje care prindeau viaţă
Pe-un podium unde-şi conturau povestea – poate hazoasă, sau poate măreaţă.
 

Femeia oftează, se opreşte, se freacă la ochi, obosită, îşi trece palma peste taste într-o mângâiere leneşă, se lasă pe spate, sprijinindu-se de un teanc de vreo patru perne, îşi împreunează mâinile la ceafă.

Femeia: Versurile merg şi nu merg. Mai trebuie cizelate pe ici, pe colo, pe dincolo… şi mai trebuie cel puţin încă două strofe… Una despre teatrul de azi, una despre teatrul de mâine… Dacă reuşesc să sintetizez totul în încă opt versuri… şi să includ linkurile… şi… Nu… Sunt prea obosită, am prea multe altele de făcut… N-am inspiraţie… Nu-mi iese totul dintr-un foc… Şi premiile… mhm… Sigur, sponsorul e darnic, 20 de invitaţii duble la Teatrul Evreiesc de Stat, dar eu nu stau în Bucureşti, acolo unde e teatrul ăsta încă din secolul al nouăsprezecelea, când era condus de fondatorul său, Avram Goldfaden, nu?

Versurile de pe ecran dispar, înlocuite de imaginea unei sălii de teatru.

Femeia: Ia te uită, vorbesc de lup, şi lupul…

Se freacă din nou la ochi. De pe ecran dispare sala teatrului, înlocuită de versuri.

Femeia: Sunt obosită, prea obosită, cum spuneam. Ăsta e semnul obişnuit, vederea îmi joacă o farsă (chicoteşte), e drept c-o farsă mai neobişnuită….

Pe ecran, peste versuri, se prelinge ceva, transparent, inform şi strălucitor, şi proiectează pe faţa ei, ca un far, un fascicol luminos în mişcare.

Femeia: Farsă după farsă… Dar chiar în halul ăsta?! (Se ia cu mâinile de păr.)

Ciudăţenia de pe ecran capătă formă, pierzându-şi strălucirea, dar păstrându-şi transparenţa. E imaginea unui bărbat din alt timp, dintr-o lume evident medievală, „voinic, chipeş şi tânăr, cu plete albe, cu ochii ispitind…”[2]

Femeia: Hm! O fantasmă! (strâmbă din nas) Aiurea. E un virus mai sofisticat, asta trebuie să fie…

Fantasma (sec): Menestrel.

Femeia (nedumerită): Virusul Menestrel?!

Fantasma: Nu. (Recitând teatral): Menestrel, menestrel, cântecul îţi e castel

Femeia (uimită): Hei, astea-s versurile mele!

Fantasma: Evident. Dacă sunt virus, atunci sunt unul de for interior! (râde)

Femeia: Virus de for interior?! (Ridicând tonul): Sfinte Foca! Cred c-am înnebunit! Sau visez…

Fantasma (nedumerită): Sfinte Foca?!

Femeia (ridicând din umeri): Păi, sună ceva mai original decât „Sfinte Sisoe!”, nu?

Fantasma (rânjind): Cred c-ai înnebunit!

Femeia (oftând): Pesemne. Pesemne că de-aia-mi pari cunoscut…

Fantasma: Bineînţeles că mă cunoşti. Sunt Hylm.

Femeia (după ce rămâne câteva secunde cu gura căscată): Hylm? Menestrelul din povestea mea? Din „Râpa Amăgirilor” mele? E clar, plutesc în derivă, m-am desprins definitiv de doc – de docul raţiunii.

Fantasma: Termină cu prostiile. Şi cu speculaţiile. Şi hai să-ţi spun de ce-am venit.

Femeia (oftând şi ridicând din umeri): Da, de ce nu? Hai să pretindem că am mintea-ntreagă şi să stăm la o şuetă. (Pe un ton dintr-odată degajat): Chiar, de ce-ai venit?

Fantasma: Pentru că sunt menestrel. Un soi de precursor al actorului, să zicem. Şi m-am simţit invocat. (Din nou recitând teatral): Rătăcitor din târg în târg, dintr-un palat într-altul… (Regăsindu-şi tonul normal): Mie mi-au plăcut versurile… Bine, nu vreau să zic că l-ai egalat pe Eminescu, (dă cu tifla) departe de mine blasfemia asta, dar… De ce nu continui poezia? Hai să trecem împreună la strofa trei, să spunem ceva despre teatrul din ziua de azi…

Femeia: Nţ. Ia prea mult timp – un timp pe care nu-l am, un timp plătit deja pentru altceva. Şi – apropo, mai mult sau mai puţin tangenţial, de plăţi – premiul cel mare al probei, interviul cu Maia Morgenstern… (Pe ecran apare poza actriţei. )  O admir, fireşte (nu ştiu cine n-o admiră!), e unul dintre cele mai mari, mai sonore nume ale scenei româneşti – şi nu numai… Dar pur şi simplu nu-mi doresc să-i iau un interviu! Pentru mine asta n-ar însemna un premiu, ci o muncă în plus – găsirea unor întrebări inteligente, care să se ridice la înălţimea persoanei intervievate… Cred că mi-ar plăcea mult mai mult un simplu autograf…  (Gesticulând, uşor nervoasă, cu ambele mâini): Ştii, nu sunt ziaristă, nici nu blogăresc în chip de jurnalistă amatoare… În primul şi-n primul rând, nu mă tentează să iau interviuri… Absolut nimănui. (Apăsând din ce în ce mai tare pe cuvinte): Nici măcar ţie! (Încruntându-se şi strâmbând din nas): Ce-ar fi să pleci?

Fantasma (scoţând limba): Ce-ar fi să continuăm interviul ăsta – pe care ţi-l iau eu ţie? Ce dacă nu te tentează premiul? În paranteză fie spus, am auzit şi ce-ai bodogănit despre invitaţii…  Ce dacă nu stai în Bucureşti? Mai ajungi totuşi din când în când şi pe acolo, nu? În plus, ai în capitală rude şi prieteni… Parcă o verişoară de-a ta spunea mai ieri că vrea să vadă „Tragedie dentară”, nu?

Pe ecran apare o imagine din piesa de teatru. (Indiferent cum se schimbă imaginile, deasupra lor rămâne, parcă plutind, cea transparentă, a menestrelului cu păr alb.)

Femeia (bombănind):  Mda… Virus de for interior – adică ştii tot, ha? Ai un dosar cu cel puţin câte-un document despre toate rudele mele?

Fantasma (cu un zâmbet enigmatic): Poate…

Femeia (cu acreală): Poate nu ştii că mă plictiseşti…

Fantasma (cu vagă ironie): Poate-ai uitat că ţie-ţi place să scrii, că marele premiu e, de fapt, „blagoslovirea hârtiei sau a ecranului alb cu rumeneala de pâine neagră a literelor, ca tot atâtea şiruri ordonate de furnici încremenite în câte-o clipă a istorisirii…” Mi-am permis să te citez.

Femeia: Aici nu începusem o istorisire, ci un articol de blog!

Fantasma: Totuna! Sau, mai degrabă, e mai mult decât atât – o poezie? Ziceai şi că-ţi place să scrii versuri, nu? Versuri de tot soiul…

Femeia: Ziceam… Dar Euterpe, Erato şi Calliope s-au culcat… E trei noaptea, ar trebui să mă culc şi eu! Însă, dacă tot stai pe capul meu, fie, să continuăm… dar în proză.

Fantasma (conciliantă): În proză să fie, Măria Ta! Aşadar – teatrul de azi? Cum e teatrul de azi? Sau la ora asta dorm şi Thalia şi Melpomene?

Femeia (strâmbându-se): Ele pot să doarmă, ce treabă-avem cu ele? Sau crezi c-am început să scriem împreună vreo tragicomedie? Cât despre teatru… (Meditativă): Cred că se zbate ca să existe… Şi reuşeşte. (Zâmbeşte.) Cel puţin Teatrul Evreiesc de Stat nu se lasă înfrânt! Uite câte spectacole are pe afiş!

Degetele ei ajung din nou pe taste şi pe touchpad şi, pe ecran, sub imaginea transparentă fantasmei, apare pagina de Facebook Teatrul Evreiesc de Stat.

Femeia (în timp ce se schimbă din nou imaginea de pe ecran): Uite, asta-mi place! Ştiu cum să se prezinte, nu?

Fantasma: Mi se pare mie, sau începi să te entuziasmezi oarecum?

Femeia (ridicând din umeri): Sunt doar sinceră şi… Ce-i frumos şi ingenios şi lui Dumnezeu îi place, nu? (Zâmbeşte larg, apoi se întinde, cască.)  Mi-e somn, cumplit de somn. Îţi spun ce-mi trece prin cap şi despre viitorul teatrului, apoi pleci acolo de unde-ai venit! După ce juri pe viaţa ta de fantasmă că nu mă mai bântui! S-a făcut?

Fantasma (cu ironie şi sarcasm): Ascult şi mă supun!

Femeia: Pe scurt, sunt ferm convinsă că teatrul are viitor! Fiindcă, spre deosebire de film, e… artă pe viu! Actorul îşi trăieşte rolul în faţa ta, a spectatorului, în carne şi oase! Şi îţi aude nemijlocit aplauzele şi ovaţiile, le poate absorbi prin toţi porii, aşa cum ai absorbit şi tu tot ce-ai văzut şi auzit, direct, acolo, în sala în care te-ai aflat împreună cu personajele încarnate ale unei comedii sau ale unei drame… Şi cred că, pe de altă parte, progresul tehnic face posibilă includerea unei multitudini de trucuri şi efecte speciale extrem de atrăgătoare. Şi vor fi din ce în ce mai atrăgătoare… Mă gândesc, uite, la nişte decoruri holografice… Păsări zburând pe scenă, frunziş fremătând în vânt, valurile mării spărgându-se la picioarele actorilor…

Fantasma: Interesant…

Femeia: Şi afişele ar putea fi holografice… Spectatorii s-ar putea plimba prin ele, în faţa teatrului…

Fantasma (râzând): Te obsedează hologramele…

Femeia (căscând): Nu, mă obsedează Moş Ene… Hai, gata, noapte bună…. câtă mai e pănă se luminează de ziuă. Eu o s-adorm cu gândul la imaginea asta…

Pe ecran, sub fantasmă, apare o imagine nouă.

Femeia (visătoare, cu vocea stingându-i-se treptat): Feţele actorilor sunt atât de fascinant de expresive… Oare ce soi de joc al regilor o să visez după ce le-am privit…?

Pune laptopul alături, se întinde, închide ochii. Pe ecran, zâmbetul fantasmei creşte, îşi pierde transparenţa, acoperă totul… Şi imaginea se întunecă dinspre margini către centru, dispare pe fundalul vocii tărăgănate a menestrelului fantomatic:

Fantasma: Şi aşa, târâş-grăpiş, s-a mai scris un articol pentru Spring SuperBlog 2014… (Oftează): Oare de ce nu s-o fi chemând SuperBlogul de Primăvară, sau SuperBlogul Primăverii, sau SuperBlogul de Martie, sau…? S-au englezit (americănit?) românii ăştia… ceva de spaimă! (După o scurtă pauză): Ei, dar de ce-mi bat eu capul cu aşa ceva? Mai bine vă spun că muzele de fapt nu dorm, ci doar moţăie, şi că-n asemenea momente nu sunt în stare să te inspire, cum s-ar zice, la cote maxime, dar, dacă această creatură delăsătoare (femeia mârâie în somn) ar mai fi făcut un mic efort, ar fi reuşit să mai scoată încă două strofe… Fireşte, nu unele fără cusur, dar omul e dator să-ncerce, să nu se dea bătut, nu-i aşa?

Pe ecranul negru se aştern, cu litere albe, cele două strofe de mai înainte, urmate de alte două – după o scurtă pauză în care locul lor e luat de imaginea clădirii unui teatru bine cunoscut:

Azi te găsesc între statornice ziduri, ‘nălţate-n sfârşit pe acropole.
Teatrele-au devenit citadele-ale artei, slăvite-n marile metropole.
Dar au, cam de un veac, un fiu, cuceritor al lumii de mari şi mici ecrane;
Le tot momeşte-actorii – c-o faimă mai rotundă, cu bani mulţi, milioane…

Însă bătrâna scenă nu piere, nu disperă şi nici gând să se surpe,
Pe ea, personajele-au trup, nu-s umbre pe pânză, şi nimeni n-o s-uzurpe
Locul pe care-l are, precum o ştim cu toţii, de veacuri pe pământ,
Ca podium pentru-actorul ce îţi grăieşte-n faţă, de viaţă fremătând.

Versurile dispar, înlocuite de doi ochi care clipesc de câteva ori, apoi imaginea pleoapelor lăsate se preschimbă în… sigla TES:

Fantasma (în şoaptă): Vise plăcute!


[1] Cele 12 cuvinte albastre sunt ale „duzinii” care intră în scenă în această seară.

[2] Citat aproximativ din povestirea „Râpa Amăgirilor„.

___________________

  • nota primită: 82 de puncte

Eu şi morile de vânt

După ce-am văzut că ultimul articol premiat la SuperBlog se cheamă „Iubesc să citesc”, am încropit mesajul de mai sus cu gândul să-l pun pe Facebook[1], prin cât mai multe locuri. Însă pe urmă m-am întrebat:

Cine mă cred? Am impresia că sunt buricul pământului, că pot să schimb eu oamenii şi lumea, că le pot impune părerea mea, că-i pot trage, cu vreo forţă fabuloasă, în susul pantei pe care-au început să alunece? Hai să fim serioşi! Nu-i mai bine să-mi văd de belele mele în loc să mă bat cu morile de vânt?

(Uneori am impresia că-ncep să semăn din ce în ce mai mult cu mătuşa Pia. Ea se credea înzestrată cu un soi de drept de veto.)

COMPLETARE:

Recitindu-mi azi această mică tentativă de luptă cu morile de vânt, m-am gândit că, poate, i-aş putea da mai multă amploare transformând-o într-un articol pentru mai sus-pomenitul Spring SuperBlog 2014, şi anume în cel destinat probei sponsorizate de Reeija, magazin online care oferă genti de piele.

Sponsorul vrea să ştie cum pregătim elevii pentru viaţă, iar eu dau următorul răspuns:

1. Pornind de la cele menţionate în prima parte a acestui articol, propun să-i învăţăm pe elevi să fie patrioţi altfel decât urându-şi unul altuia „La mulţi ani!” pe Facebook de 1 Decembrie. Să fie patrioţi iubind limba română, învăţând să gândească româneşte, nu maimuţărind limbile la modă. Nouă, românilor, ne place să citim! Nu iubim să citim! (Şi nici măcar englezii nu iubesc să citească, de vreme ce „to love” înseamnă şi „a plăcea”.) Şi să-i învăţăm să nu le fie ruşine de limba lor! Pentru că… De ce se cheamă concursul ăsta Spring SuperBlog, când nu li se adresează vorbitorilor de limbă engleză? Nu s-ar fi putut chema SuperBlogul de Primăvară? Sau Superblogul din Martie? Etc, şamd.

2. Apropo de „to love”, care înseamnă şi „a plăcea”, să-i învăţăm pe elevi să nu fie superficiali, să aprofundeze lucrurile, să nu se grăbească s-adopte cea mai facilă soluţie, fără să le pese dacă e sau nu corectă.

3. Şi tot pornind de la SuperBlog, şi anume de la faptul că o parte dintre jurii au urcat pe treapta de sus a podiumului articole execrabile, să-i învăţăm pe elevi că, atunci când sunt puşi să dea un verdict de acest gen, trebuie s-o facă cu simţ de răspundere, având grijă să nu promoveze nonvalorile – care şi aşa erau cu nasul pe sus, fiindcă „prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”.

4. Elevii ar trebui învăţaţi şi să nu mai maltrateze animalele, fie ele cu sau fără stăpân. Să fie dezbăraţi de cruzimea şi de răutatea gratuită.

5. Ar mai trebui să-i învăţăm şi se poarte în societate, să nu mai umble pe străzi şi prin mijloacele de transport în comun în grupuri gălăgioase, care-şi fac un titlu de glorie din a striga în gura mare obscenităţi de genul „băga-mi-aş …”.

6. Elevii n-ar trebui să mai iasă de pe băncile şcolii lipsiti de cunoştinţele elementare. De exemplu, la un curs de pregătire organizat de fabrica la care lucrează soţul meu s-au prezentat absolvenţi de liceu, cu diplomă de bacalaureat, care habar n-aveau să facă adunări şi scăderi cu numere cu două sau trei zecimale! 😦

7. Şcoala n-ar mai trebui să fie ruptă de practică. Eu una, după ce am terminat facultatea de mecanică, m-am trezit într-o fabrică în care mi s-a părut că oamenii vorbeau în limbi străine. De exemplu, de strunjire „eboş” n-auzisem în viaţa mea – şi mi-a fost ruşine să spun că habar n-am ce-i aia, aşa că am avut nevoie de câteva zile ca să mă prind că „eboş” înseamnă „degroşare”!


[1] Oricum o s-ajungă acolo, prin intermediul acestui articol 😛

___________________

  • nota primită: 90 de puncte

Ştii ce-i fain să iei cu tine în tren?

catastifCe carte groasă, tipule, ce groasă!
E musai s-o sprijini pe masă
Şi nu o poţi citi decât acasă… 😦
Dacă pleci pe teren,
Cum s-o iei cu tine în tren,
Când ai bagaje o droaie?
Asta, zău, ar fi prea de oaie!

Mai bine ascultă-aici un refren:
Ştii ce-i fain să iei cu tine în tren
Când pleci, cu bagaj, pe teren?
Un ebook, tipule, un ebook!
E uşor, şi-o să ai şi-un alt look!
Ştiu un magazin online bun!
Nu aştepta, cumpără acum!

kindle

eBook Reader Kindle Wi-Fi

Ascultă ce-ţi spun, e folositor!
E ideal pentru orice cititor!
Ai o bibliotecă la purtător!
E asul din mânecă, as de caro!
Ştii magazinul MarketOnline.ro?
Vezi „detalii eBook-uri”, lămureşte-te,
Apoi ia-ţi un Kindle, fericeşte-te!

Şi-o să cântăm în cor un refren:
Ştii ce-i fain să iei cu tine în tren
Când pleci, cu bagaj, pe teren?
Un ebook, tipule, un ebook!
E uşor, şi-o să ai şi-un alt look!
Ştiu un magazin online bun!
logo_marketonline_mic
Nu aştepta, cumpără acum!

CartulieFistichieIar partea poate şi mai frumoasă
E c-o să ai mult mai mult loc în casă.
Gata cu-nghesuiala dizgraţioasă!
N-or să-ţi mai doarmă cărţile vraf
Colecţionând straturi de praf!
În plus, şi pe WEB ajungi cu-un eBook,
Poţi zăbovi pe Twitter şi pe Facebook!

Aşa că hai să cântăm un refren:
Ştii ce-i fain să iei cu tine în tren
Când pleci, cu bagaj, pe teren?
Un ebook, tipule, un ebook!
E uşor, şi-o să ai şi-un alt look!
Ştiu un magazin online bun!
Nu aştepta, cumpără acum!


  • versuri scrise pentru Spring SuperBlog 2014; dacă n-aş fi fost afonă, aş fi scris şi muzica, dar aşa… Poate se oferă cineva? 🙂
  • fotomodel: motanul Grişka
  • ___________________
  • nota primită: 90 de puncte

Doctorul cu magazin la numărul 12

Domnule doctor, ţi-am găsit numărul de telefon…
Eşti doctor pe bune, da? Nu mă-mbeţi cu sifon!
Poftim? De ce mă-ndoiesc, de ce-am întrebat?
Păi ai magazin, şi-asta-mi pare, ştii… Nu, nu ciudat!
Atât de frumos încât… n-am crezut că e-adevărat!
Eşti doctor cu magazin! Oricând doresc, pot trece
Pe strada Blănari, pe la numărul doisprezece!
Da, sigur, ştiu unde e! În capitală, în Bucureşti…
Acolo, domnule doctor Deco, consulţi, lecuieşti…
Lecuieşti case, aşa am citit, aşa mi s-a spus,
Dai urâtul afară: nu-l iei, nici una nici două, pe sus,
Ci-l izgoneşti subtil, discret, treptat, pe nesimţite,
Plasând obiecte-leacuri prin locuri potrivite.
Şi, ştii, am şi eu o casă, o mare-amatoare
De – cred c-ai ghicit! – decoraţiuni interioare!

Le vrea de calitate bună, sănătoase, vibrând
De-o frumuseţe caldă, de tot ce poartă-n gând
Şi-n vis, de ani îndelungaţi, de-amar de vreme!
Şi-a auzit că ştii să faci din mobilă poeme

Şi din tablouri şi din lampadare simfonii,

  

Că pregăteşti cadouri corporate pentru sindrofii!

Şi ea vrea toate astea, de dorul lor e bolnavă…
Dar o s-o salvezi, nu-i aşa, chiar dacă-i boala gravă!
Vino s-o vezi… Oare faci vizite la domiciliu?
Aş vrea s-o vezi… Şi s-o tratezi cum ştii numai tu!
Dar dacă n-ai timp… ei, sigur, domnule doctor, nu-i bai.
Te-am găsit pe Internet şi, ah, ce multe leacuri ai!

pc-4851

Domnule doctor,
motanul meu vrea perna!
Ştii, şi el e tigrat, tot aşa…
De-aceea vrea
„medicamentul” ăsta!
În ce doză e bine să-l ia?
Adică…
Poate să doarmă în voie pe el?

Şi ziua, şi noaptea, oricât şi la fel?

Termin îndată articolul ăsta, pentru Spring SuperBlog,
Apoi comand medicamente – de-ale tale, din catalog!

___________________

  • nota primită: 93 de puncte

Hei, Claudia!

BannerParticipSuperBlog2014Hei, Claudia!

Vreau să scriu şi eu pentru Spring SuperBlog ceva!

Te rog, trece-mă musai astăzi pe listă, fiindc-o să fiu, crede-mă! tristă dac-o să ratez vizita la un doctor vestit.
Ştii, am un apartament, şi vrea să fie-ngrijit!