Aşa începe povestea Pălămidei

PălămidaŞtiindu-se cilibii, cele două fete mai mari ale ţiganului s-au aburcat în căruţa fără coviltir, ca să se scalde-n privirile pofticioase aruncate de droaia de megieşi ieşiţi pe la porţi cu câte-un hârb de ulcică plină cu vin şi cu câte-un hartan teios de carne – deh, ca-n zi de sărbătoare. Însă Pălămida, mezina, a adăstat oleacă, s-a uitat la norii negri învălătuciţi pe cer, s-a gândit cum o să-i ude ploaia leoarcă surorile spanciulite şi s-a aciuiat sub coviltirul celeilalte căruţe, alături balabusta a bătrână, mama maică-sii, şi de micul mâţ pripăşit de la o vreme pe lângă babă.

De ce-au plecat şi încotro?

Ei, o să vă povestesc, poate, altădată. Însă sunt sigură că alţii au pus cele 12 cuvinte îngroşate în poveşti cu cap şi coadă; căutaţi-i aici, într-un tabel.

Pururea tânăr

„Pururea tânăr” e tema abordată la cumpăna dintre două săptămâni de jucăuşii înscrişi în tabelul lui Eddie. Mie mi-a adus aminte de o poveste pe care-am scris-o cu vreo cincisprezece ani în urmă, aducând tangenţial (ca să zic aşa) în scenă această idee; şi, neavând timp de ceva nou, vă invit s-o citiţi aici.

Are oarece întorsături de frază pe care acum le-aş schimba, dar n-am de gând s-o rescriu ca atare; mi-am pus de multă vreme în gând să fac din „Vremea Vânturilor” nu un roman, ci o trilogie. De fapt, am şi scris câte un capitol sau mai mult din toate cele trei romane (pe lângă episodul din povestea linkuită, care ar trebui să se afle în tomul al doilea), dar e musai să-mi aduc aminte prin ce fund de sertar le-am pus la păstrare. Pentru că eu, Matilda-începuturilor-fără-de-sfârşit, le-am comis pe vremea când încă nu înlocuisem pixul şi maşina de scris cu laptopul.

Oricum, continuând să mă cred pururea tânără, visez că voi avea timp să termin toate poveştile pe care le-am început. 😛 🙂

Început de roman – Corespondent de Război

Dacă s-ar face un concurs cu tema „cine a-nceput cele mai multe poveşti şi le-a lăsat neterminate”, probabil c-aş avea mari şanse de câştig. Drept dovadă, puteţi citi unul dintre aceste începuturi (dacă n-aţi mai dat peste el până acum):

VERONICISME

Până la urmă trebuie să-mi scriu romanul (adică nu mă obligă nimeni, dar eu mi-o doresc, şi gata!). Am aici mai multe începuturi – mda, nu neapărat de roman, dar nu le citeşte aproape nimeni 😛 Aşa că următoarele două nu vor fi pagini de blog, ci articole, cu câte un sondaj de opinie în coadă – să vedem dacă mă aleg cumva cu oarece feedback, care să-mi ajute să iau o hotărâre: pe care-l continui? Sau, în cel mai fericit caz, pe care-l continui primul? (Nu garantez, fireşte, c-o să-mi iasă ceva publicabil – dar omul e dator să-ncerce, nu? :P)

.

Corespondent de Război

– Capitolul I – 

             – De câţi ani lucrezi la Noi, domnişoarã Leahu? întrebă Arnold Lerouge, mijindu-şi ochii afundaţi în osânză, după ce răspunsese salutului ei cu o abia perceptibilă înclinare a capului.

Nici tu “bunã ziua”, nici…

Vezi articolul original 4.046 de cuvinte mai mult

Caietul pătat

„Caietul pătat” ar putea fi numele unui ciclu de poezele, care ar putea începe, dacă nu cu asta, atunci cu cea de mai jos:

Aici, pe caietul acesta pătat,
mi-s slovele semne amare.
Cuvântul îmi piere, neascultat,
şi lumea mă strânge, mă doare.

Nu pot avea glas auzit şi-nţeles,
urechile voastre sorb doar vorbe strâmbe,
neghiobii pe alţi neghiobi i-au ales,
pe urmele lor le place să umble.

Şi-aş vrea să mai spun, dar ce să mai spun,
o gloată stupidă îşi dă sieşi premii,
oricine n-aplaudă e inoportun,
prostia-i pecingine peste milenii.

Însă, din câte mă cunosc, probabil că n-o să fie decât numele unei simple idei moarte în faşă, că nu degeaba îmi spunea tata „hahi” – de la hahaleră… 😛

Poveste cu pisică

O poveste veche, scoasă de la naftalină odată cu amintirile despre pisici care nu mai sunt:

Mustăţi lungi, gheare lungi

La cererea unuia dintre cititorii mei preferaţi, drăgălaşa Missouri Kitty, am scos (înainte de a-mi relua hibernarea :)) dintre hârţoage şi o poveste în care apare o pisică.

E povestea cu care a debutat Vero, cu mulţi ani în urmă, în Jurnalul SF (nr. 12 din 1993) şi care l-a avut drept model pe motanul Iţic.  Iţic a murit de multă vreme, dar e încă viu în amintirea bipezilor mei. Şi-a trăit scurta viaţă la ţară – era hoţoman şi uşarnic, se bătea cu alţi motani şi mai lua câte o bătaie şi de la vecinii care îl prindeau la furat (deşi eu zic că, dacă eşti biped stai la ţară, tu eşti de vină dacă îţi laşi proviziile  în locuri unde poate ajunge cu uşurinţă orice pisică :P). De la bătăile astea i s-a tras moartea. Dar altminteri era blând şi drăgăstos, îi lua pe bipezi cu lăbuţele…

Vezi articolul original 1.506 cuvinte mai mult

Noiembrie

Motto:

„Iti mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu şi era toamnă…”
(Cincinat Pavelescu – Intimă)

Eu mi-amintesc, îmi amintesc, desigur.
Erai tăcut, timid, păreai nesigur,
Aşa cum nu te mai văzusem niciodată.
Iar faţa îţi era împurpurată.
Seara era tristă, de târzie toamnă,
Şi becul avea o lucire ce-ndeamnă
La sumbră visare. Alean şi suspin
Pluteau, cumva, în aer, din senin…

… … …


ACTUALIZARE (06.10.2016):

Fiindcă şi-a încheiat stagiul de advertorial, poezia s-a mutat aici, unde o puteţi citi da capo al coadă. 😛



Articol scris pentru Superblog şi pentru „provocarea de luni”, al cărei tabel se află aici.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 90 de puncte

Jurnalul motanului Pandalie – 1 – Introducere

Pentru cazul că doriţi să-l cunoaşteţi mai bine pe motanul Pandalie, care a fost – şi va mai fi – invitat şi reblogat pe aici, vă invit să citiţi primul articol din jurnalul său, scris înainte ca mai sus-amintitul motan să-şi fi dobândit o identitate în blogosferă:

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

(cu o duzină de cuvinte impuse)

Dacă mi-aţi citit povestea, ştiţi că am fost cândva un om de valoare şi de acţiune – tehnician-proiectant, adică 😛 Ştiţi şi că m-am transformat în motan în ultima zi a anului 2000, când aşteptamMagnificul Moment al Sfârşitului alături de toţi cei care-mi împărtăşeau credinţa – ni se spunea „Propovăduitorii Sfârşitului Lumii”. Sperând din tot sufletul că de Clipa cea Mare nu ne mai despărţeau decât câteva minute, am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatei beatitudini, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei materiale. Am intrat într-o stare de confuzie care a atins paroxismul doar preţ de o fracţiune de secundă – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în aceste forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile……

Vezi articolul original 360 de cuvinte mai mult