O porţie de matildină şi una de matildeală

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, mă gândii să vă-nvăţ cum să vă pregătiţi, rapid, o porţie de… matildină, adică un desert nu tocmai aspectuos, dar delicios, o dovadă în plus că nu contează forma, ci fondul, că nu haina îi face pe om şi  că nu le minţim pe bietele fete urâte când le spunem că de bază e frumuseţea sufletului, nu a trupului.

Dar mai bine să nu mai luăm idealuri în deşert, ci să trecem la promisul desert.

Deci, dragilor, ca să puteţi trece la prepararea matildinei, treceţi mai întâi pe la un magazin alimentar, cu bani şi/sau tichete. (Tabla înmulţirii cu 9,57 nu e nevoie s-o învăţaţi, casele de marcat sunt bine şcolite, sau au alături vreun tabel.)

De cumpărat, cumpătaţi, după cum se vede, de la stânga la dreapta, zahăr, ness (pe alese), biscuiţi (după plac) şi îngheţata preferată.

Borcanul pe care scrie „Mocca” e recipient moca pentru zahăr.

Dacă nu vă place nessul, sau nu vă prieşte, cumpăraţi cafea.

(Eu nu cumpăr – n-am mai cumpărat de ani de zile, din motivul expus aici.)

Dacă nu mă place sau nu vă prieşte nici cafeaua, mergeţi să citiţi altceva – aţi putea afla, de pildă, cum se face omleta cu brânză.

Iar dacă nu vă place să staţi în bucătărie, folosiţi, ca mine, măsuţa pe care ţineţi laptopul, sau orice altă suprafaţă orizontală plată – când nu doarme pisica pe ea.

Ei, sigur, ca să fierbeţi apa pentru ness o s-aveţi nevoie şi de aragaz.

Bineînţeles că trebuie folosit tot când nu-l foloseşte pisica, da-n poza asta era nou şi curat – şi n-o să m-apuc acum să-l frec special ca să dea bine într-o poză nouă.

În loc de aragaz, puteţi apela la un fierbător, sau, de ce nu, la un cuptor cu microunde.

Dacă în loc de ness preferaţi cafeaua, o puteţi face în ibric – pus pe aragaz, eventual cu o reducţie sub fund (fundul ibricului, nu al amatorului de cafea & desert), sau în nisip – sau puteţi pune în priză filtrul de cafea. Pe-al meu nu l-am mai folosit de multişor, s-a cam prăfuit stând la mansardă, adică pe-un raft de sus, în faţa tabloului cu lubeniţă care-a fost cândva cu cântec  – tabloul, nu lubeniţa, fiindcă ni l-a cumpărat sora mamei şi tata nu putea să-l sufere.

Faceţi aşadar nessul sau cafeaua după gustul personal şi în cantitatea dorită. Adică gândiţi-vă cât vreţi să beţi, ţinând cont că pentru pregătirea matildinei o să luaţi din cană vreo 6 până-n 10 linguriţe. (Recunosc că nu le-am numărat niciodată.)

Cât fierbe licoarea neagră – sau apa necesară pentru pregătirea ei, scoateţi din pungă, pentru o porţie de o persoană, 6 biscuiţi, apoi apelaţi la mânuţele personale, în prealabil spălate cu apă şi săpun, ca să îi rupeţi bucăţele, pe care le puneţi frumuşel (vorba vine) într-o farfuriuţă, după cum se vede.

Aduceţi lângă farfuriuţa cu biscuiţi [sta]cana cu ness/cafea şi o linguriţă.

Turnaţi cu linguriţa cafea peste biscuiţi până când se înmoaie binişor (biscuiţii, nu linguriţa).

Scoateţi cutia cu îngheţată din congelator şi puneţi îngheţată peste biscuiţi înmuiaţi, cât de multă doriţi.

Şi cu asta basta, matildina e gata, haliţi-o repede, până nu se topeşte îngheţata. (Gustul e de basm – cel puţin pentru mine.)

Dacă sunteţi singuri acasă – sau numai cu pisica, ori cu câinele, cu papagalul, cu hamsterul, cu peştii din acvariu, cu păianjenii din colţuri sau cu alte necuvântătoare în faţa cărora nu poate spune că v-aţi compromis recurgând la aşa ceva -, daţi-le naibii de bune maniere şi lingeţi farfuriuţa, că-i păcat să rămână bunătate de resturi de matildină pe ea, plus că, mulţumită acestui procedeu ezoteric, pe care mi l-a dezvăluit motanul, pe urmă se spală mult mai uşor.

~

Există şi o variantă puţin altfel (cu ciocolată [amăruie] rasă în loc de îngheţară), numită matildină rotondă, fiindcă am pozat-o pe farfuriuţă rotundă şi inclus-o într-un mic dejun frugal pe gustul  imaginarei Adela rubiconda. Îmi permit să plasez poza şi aici.

---

Şi-acum să vă spun cum fu, sau cum fuse (cică e corect şi-aşa, şi-aşa) când scrisei cele de mai sus, pentru concursul ăsta (la care n-aş putea spune exact de ce m-am gândit să particip, dar… orişicât):

1. Scrisei în mai multe reprize; îmi luă, cred, vreo trei ore, cu şedinţa foto cu tot – dar:
   • scrisei reţeta mea simplă cu înflorituri, nu la modul clasic, adică numa’ cantităţi – mod de preparare – poftă bună & foto la gata;
   • pusei poze în exces şi linkuri către diverse alte articole, deşi pentru prepararea matildinei nu era necesar;
   • la cererea juriului, adăugai şi acest supliment nutritiv din trei ingrediente;
   • încheiai şi cu o ţâră de matildeală, care e unui soi hatereală cu iz de pamflet (sau viceversa) – necântărită, adăugată la nimereală, ca bonus (aş fi zis ca desert, dar n-are gustul potrivit);
   • mă-ntorsei ca să strecor în text cuvintele din duzina cu numărul 106.
2. Pentru articolele mele non-culinare am nevoie rareori de mai mult timp (că nu prea le fac kilometrice, ca ăsta, nici nu le împănez, de obicei, cu poze şi linkuri, ca acum) şi adeseori de mult mai puţin – depinde ce scriu.
   Oricum, când scrii o reţetă ştii ce vrei să spui, nu trebuie să fii „creativ”, cum se zice pe la SuperBlog. E laborios, dar e muncă de rutină. Sigur, poţi fi şi „creativ”, dar nu când scrii, ci când găteşti, dacă inventezi vreo mâncărică nouă – sau dacă îi adaugi uneia vechi ceva nou, asigurându-i o notă de originalitate. Şi, cu toate că uneori durează mai mult, e infinit mai simplu să scrii o reţetă decât o glosă, sau decât o baladă, sau decât un articol cu aceeaşi duzină de cuvinte folosită de şapte ori sau chiar de opt, sau decât un advertorial digerabil (pentru cititorii tăi) despre hidrofoare cu pompă submersibilă, despre epilare, despre cadouri nu’ş de care… şamd.
   Blogul culinar e carte de bucate (extrem de utilă, nu zic ba), pe când alte bloguri pot fi volume de autor cu poezii, cu poeme în proză sau cu istorioare amuzante, sau jurnale personale interesante. Dacă aş găti, eu una aş citi bloguri culinare de nevoie (aş citi, adică, doar reţeta care m-ar interesa în momentul respectiv); alte bloguri (nedomicilate prin nişe) citesc oricând de plăcere.
3. Să scriu reţete culinare nu-mi place, fiindcă nu-mi place să gătesc. Tata, fie-i ţărâna uşoară, spunea că bărbaţii sunt bucătari mai buni decât femeile, aşa că îmi las, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, bărbatul să-şi valorifice această virtute, tăind şi… tocând cu armele robotului de bucătărie, pe care l-am putea considera un adevărat simbol al îmbinării progresului tehnic cu milenara artă culinară. 🙂
   Pe de altă parte, dacă aşa-numiţii „bloggeri culinari” nu trebuie să-l supere pe tătucul Gugăl nici măcar cu una bucată link, fiindcă altminteri e „păcat de munca” lor, nu, mulţumesc, nu-i de mine.

(Păi de-aia ne strofocarăm ca să scăpăm de cenzura din „epoca de aur”, bre, oameni buni? Ca s-o acceptăm pe asta de-acu’? Măcar pe vremea aia eram cu toţii în aceeaşi tabără, pe când acum tăbărâm unii pe alţii, ne-am învrăjbit şi, pe lângă ce ne face gugălul nostru cel de toate zilele, ne mai cenzurăm şi între noi, că unii vor catedrală şi alţii nu, unii vor căsătorie conform definiţiei din DEX şi alţii nu, unii vor advertoriale şi alţii nu, unii vor diacritice şi alţii nu, unii vor nu’ş ce partid/guvern şi alţii nu, unii vor vaccinuri şi alţii nu, unii vor şcolire la domiciliu şi alţii nu, unii vor romengleză şi alţii nu, unii vor să pupe moaşte şi alţii nu… şi tot aşa şi iar aşa. Şi cine nu e cu noi e împotriva noastră, îi spunem dulce sau acru (după gust) „muie, bă”, îl scoatem din lista de prieteni şi ne bucurăm c-o mai „curăţarăm” o ţâră, mai scăparăm dracului de toţi „încuiaţii”, „retardaţii” şi „handicapaţii”.)

Şi gata, de bucătăreală m-am plictisit, traductăreala e mai mişto.

---

ACTUALIZARE: Articolul n-a fost primit în concurs, clic aici ca să aflaţi de ce.

---