Baba mea este…

V-am spus că am superstiţiile mele private [de raţiune], nu?

Ei bine, aşa se face că… baba mea nu mai e. Nu mi-am mai ales o babă de foaaarte multă vreme. Pentru că:

Iată şi blocul dărâmat pe lângă care am trecut când m-am întors acasă. După ce pe drum auzisem lumea spunând că în Militari s-a dărâmat un bloc. Când l-am văzut, am refuzat să mă întreb câţi morţi erau sub dărâmături, m-am mulţumit să răsuflu uşurată fiindcă nu era blocul meu – aflat la o staţie de tramvai/autobuz distanţă.

Dar n-am mai văzut nicăieri ceva care să se fi dărâmat ca blocul ăla. De fapt, era o scară a unui bloc, una singură. Prăbuşită ca şi cum ar fi fost tăiată perfect cu cuţitul, pentru a fi desprinsă de cele din dreapta şi din stânga ei, rămase în picioare, ambele cu peretele despărţitor intact, neted.

Şi, fiindcă tot veni vorba, am o superstiţie legată de şi de cutremurul din ’86. În seara dinainte mi s-a întâmplat pentru prima şi ultima oară să-i spun soţului meu: „Lasă-mă-n pace, nu vezi că mi-e somn?”

Că mi s-a întâmplat prima oară nu e de mirare – nu eram căsătoriţi de un car de ani. 🙂 Dar a fost şi pentru ultima oară, pentru că, de atunci încoace, nu l-am mai refuzat niciodată, de frică să nu fie iar cutremur! 😆


Despre alte… babe o să puteţi citi aici – nu acum, cam de duminică încolo, că nu se repede toată lumea să scrie, ca mine, imediat ce apare tema unui joc nou. 🙂

Anunțuri

3 gânduri despre „Baba mea este…

    • Despre cutremurul din ’86 am o amintire mai drăguţă, ca să zic aşa.
      Între timp plecasem din Bucureşti, dar atunci eram, cu soţ cu tot, în concediu, în vizită la ai mei. Care dormeau în camere separate, fiindcă mama sforăia. Bine, şi tata sforăia, numai că, spre deosebire de el, mama avea somnul greu, puteau să sforăie lângă ea mai mulţi bărbaţi fără s-o trezească.
      Şi eu am somnul la fel de greu şi chiar mă-ntreb dacă în noaptea aia aş fi simţit cutremurul dacă nu mă trezea bărbatu-meu. Noi dormeam în cea de-a treia cameră a apartamentului. Şi, tot ca la primul cutremur, am fost şi de data asta smucită de-o aripă, numai că jumătatea mea conjugală s-a oprit, cu mine cu tot, în cadrul uşii dormitorului nostru. Şi, cum ne legănam noi acolo – eu încă prea buimacă pentru a-mi da seama cât de frică îmi era, am auzit vocea tatei, strigând, din patul lui, către mama, fără pic de spaimă în glas, ci cu admiraţia/veneraţia şi detaşarea omului care, în deplină siguranţă fiind, e uimit de un fenomen măreţ al naturii: „Victoire, ce tare se clatină!!!”
      Cuvintele şi tonul vocii lui mi-au rămas în minte mai vii decât replica mustrătoare a mamei: „Taci, că trezeşti copii!”
      Adică pe noi, pe mine şi pe bărbatu-meu, fiindcă nu putea să ne-ajute decât cruţându-ne de-o spaimă.
      Ar mai fi de spus că:
      1. tata se întorsese din război teafăr şi nevătămat – şi fatalist convins; de aici sângele lui rece, era sigur că n-are rost să te-agiţi, oricum ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus;
      2. tata şi mama se învăţaseră să-şi spună unul altuia Michel şi Victoire din frageda mea copilărie, când se străduiseră să vorbească franţuzeşte între ei, ca să învăţ eu franceza ca pe un soi de a doua limbă maternă – ceea ce nu s-a întâmplat, nu ştiu exact de ce.

      Apreciază

  1. Pingback: Încă un set de întrebări, cu răspunsurile aferente | ropot de secunde...

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s