Din vremea lui nechezol

Mi-au fost colegi. De serviciu. Toţi trei. Ei doi, mai tinerei, cam de vârsta mea, cu mustăţi sau nu*. Ea, ceva mai coaptă (cu vreo 10 ani în plus), divorţată, domiciliată în căminul de nefamilişti. Aveau în comun momentul favorit al zilei, cafeaua** de după pauza de masă, adică pauza de după pauză, o oază de lumină pentru roata de tors a râsului – pe coridor, la adăpost de nesuferitul întuneric al rutinei din birou. Cafeaua o făcea ea, la fierbător, amară, cum îi plăcea ei, cu o aromă care gâdila ademenitor toate celelalte perechi de nări din încăpere, chiar dacă nu era identică (ce ţi-e şi cu identităţile astea) cu a licorii negre şi fierbinţi din trecute vremuri mai bune.

Dar ritualurile sunt uneori întrerupte, există cazuri de forţă majoră, sau altele, de bucurie majoră, când îţi simţi gheara aproape de trofeul râvnit – în cazul doamnei G, una bucată garsonieră. Prin urmare, când a aflat c-o cheamă nea R, împărţitorul de locuinţe, a lăsat fierbătorul în priză, în apa cu nechezol şi în grija „băieţilor”, alături de borcanul cu zahăr, şi a dat fuga, să vadă dacă nu cumva, în sfârşit…

Iar băieţii, ca băieţii, mai o glumă, mai un ochi alunecat către vreo colegă mai nurlie sau chiar, din exces de zel, către hârţoaga de pe birou sau de pe planşetă, dar şi-au adus totuşi pe rând aminte şi că-n cafea se adaugă şi oarece zahăr, şi, tot pe rând, l-au adăugat, fără să-şi dea seama că dublaseră astfel doza decât după ce şi-au dus la buze ceştile cu licoarea greţoasă. Dracu îşi băgase coada, stricând bunătate de nechezol (şi ăla greu de găsit în provincie) şi făcându-l probabil de nebăut pentru doamna G, care putea să se-ntoarcă din clipă în clipă. Şi pe afurisitul de zahăr nu-l poţi linguşi ca să sară la loc în borcanul lui!

Sărea doar doamna G. – adică aproape că i se vedea inima tresăltând de încântare, mai ceva ca a unui borfaş novice după prima hoţomănie „de succes”. Avea în sfârşit garsoniera ei, şi o aştepta şi o cafea fierbinte, şi a băut-o radioasă, sporovăind cu băieţii care le beau pe ale lor strâmbându-se discret şi mirându-se că nu se abătea asupră-le o avalanşă de ironii şi reproşuri. Iar când din licoare n-au mai rămas decât zaţul şi amintirea, unul şi-a luat inima-n dinţi şi a întrebat:

— A fost bună cafeaua?

— Foarte bună, a surâs doamna G. Cea mai bună din viaţa mea!

Şi n-a mai putut decât să-i creadă pe cuvânt după ce-au izbucnit în râs şi i-au povestit despre zahărul în exces.


* – Cred că nu, dar mie mi-au plăcut întotdeauna mustăcioşii, poate fiindcă tata, care mă alinta spunându-mi Hahi (de la hahaleră), a avut mustăţi întotdeauna, aşa că nu mă pot stăpâni, le adaug mustăţi virtuale tuturor bărbaţilor care mi-au fost vreodată, cât de cât, simpatici.

** – Mă rog, nechezolul; trebuie s-o spun, altminteri aş uzurpa tronul adevărului. 🙂



Găsiţi aici alte poveşti din vremea lui nechezol şi/sau cu cele 12 cuvinte îngroşate.

Anunțuri

4 gânduri despre „Din vremea lui nechezol

  1. Totul e chestie de ambianta! 🙂 dar nu numai… 🙂
    Noi am fost odata in vizita la un amic care era doctor. Cum am ajuns, ne-a intrebat ce dorim sa bem. Eu eram insarcinata deci… nimic; sotul meu a zis „un Whisky”, ca stia ca din asta aveau doctorii berechet! Amicul a adus o sticla neinceputa de Johnny Walker si i-a pus in pahar sotului meu cu generozitate. El a baut tuica de la tatal lui. Mi-am dat seama ca, dupa prima inghititura, sotul meu nu se prea omora sa bea; desi nu era consumator de alcool decat ocazional, m-am ingrijorat gandindu-ma ca se simte rau. Gazda nu a insistat si, pana la urma… nu l-a baut.
    In masina, in drum spre casa, l-am intrebat daca nu cumva ii este rau.
    „Nu am nimic, zise el, de ce intrebi?”
    „Pai pentru ca te-am vazut ca nu t-ai atins de paharul ala de Whisky…”
    „‘Ah, pai ce voiai sa fac, era sirop! Sper ca nu era si otravit!” imi raspunse el linistit.
    „Cum adica?” m-am minunat eu.
    ” Pai cred ca pacientul… nu prea avea bani sau cine i-a vandut sticla l-a pacalit”
    Si ne-am omorat de ras pana acasa. Eu ceva mai mult pentru felul in care sotul meu s-a comportat… el nedorind sa-l faca pe amic sa se simta… prost! De-ale vremurilor trecute! 🙂

    Apreciat de 3 persoane

  2. Eu si sora mea am ramas de pomina printre prieteni pentru darnicia cu care fiecare dintre noi arunca sare peste cartofii care se prajeau in tigaie. 😀
    Abia intoarsa din Italia, cu capul plin de idei despre mancare sanatoasa, i-am gatit lui Mihai prima ciorba. O zeama chioara, asa cum invatasem la macaronari. Manca si zambea, zambea si manca. Eram convinsa ca ii place la nebunie. Dupa cateva luni mi-a spus ca asa porcarie nu gustase in viata lui, dar ca nu mi-ar fi stricat placerea nici daca il puneam sa manance toata oala. :)))

    Apreciat de 1 persoană

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s