În fiecare noapte, în spatele pleoapelor închise, urc. Pe schelă. Schela e o spirală în jurul turnului. Turnul e rotund. Un cilindru înalt, avântat către înaltul cerului, către stele. L-au construit dintr-un material necunoscut nouă, un material al cărui secret s-a pierdut în negura timpului, ca şi motivul pentru care lipsesc ferestrele, balcoanele, uşile… Cei Vechi nu ne-au lăsat decât schela şi, zice-se, o intrare tocmai în vârf, o trapă către spirala scării interioare. La ea vreau s-ajung în fiecare noapte, şi în fiecare noapte dau greş. După ce am urcat, plină de speranţă, vreo nouă zecimi din întreaga înălţime, tocmai când încep să simt bucuria triumfului, îmi alunecă un picior, apoi celălalt, mâinile mele încearcă zadarnic să se agaţe de ceva… şi cad. Cad, pentru că oamenii ăia de demult, Cei Vechi, n-au pus în jurul schelei o plasă de protecţie!
Cad în fiecare noapte, plutesc încet către pământ, şi uneori mă opresc planând, privind… Privesc lumea, aşa cum o ştiu şi cum nu o ştiu, poate rătăcind uneori prin universuri paralele…
Azi-noapte am privit lumea – o lume – schimbându-se. Treceau coloane de refugiaţi, lăsând în urmă dâre adânci, stranii, pline de vise ucise, de aşteptări înşelate, de schele în jurul unor construcţii abandonate…
Şi în faţa lor erau schele. Alţii construiau pentru ei, urcau pe schele izolându-se de toate angoasele cu plase de protecţie.
— Le-au luat de la Romnets Corporation, mi-a spus cineva care plana, cred, alături de mine. Un bărbat pe care nu-l vedeam, dar căruia îi auzeam vocea. Sunt ideale, când le pui nu cad muncitori, nu cad obiectele pe care le scapă ei din mâini. Asigură şi protecţia împotriva radiaţiilor ultraviolete…
Violete violente, mi-am spus, cumva fără sens. Sau cu sens? Sensul în care cad florile aruncate cu tot cu ghivece…
— Plase din 100% poliamidă PA 6.6 de înaltă tenacitate sau din polietilenă cu nod, confecţionate la comandă, cu grosimea firului şi mărimea ochiului la alegere, a turuit vocea. Dacă vrei să treacă ghivecele prin ele, trec… Dar de ce-ai vrea? Nu e mai bine să treacă numai florile? Flori la scenă deschisă… Adică aplauze…
— Cine eşti ce tot vorbeşti? l-am întrebat, nedumerită. Eu vreau vise cu noimă, şi tu treci de la schele la aplauze…
— Cine sunt? Sunt mult aşteptatul Godot, m-am întrupat în Bucureşti, într-un Cafe-Teatru, cu plase de la Romnets ca decor… Am asimilat plasele, am asimilat protecţia… Ţi-o fac cadou… Mâine noapte, Turnul Celor Vechi va fi drapat într-o plasă din stele protectoare. Crede-mă!
A strigat ultimele cuvinte atât de tare încât m-am trezit. Iar acum mă duc să mă culc din nou, mai mult de curiozitate – ca să aflu dacă misterioşii constructori ai viselor mele au început sau nu să le doteze cu câte-o plasă de protecţie. Aş vrea să fie din raze de lună…
ropot de secunde... 