Îi mulţumesc lui, timpului neinserat în calendare, timpului care nu curge ca să m-omoare, timpului de sub alt soare, timpului pe care-l am în minte şi îl torn cuvinte, umplându-i goliciunea cu născociri, cu un curcubeu de false trăiri, îi mulţumesc pentru mantia lui de vis, pentru că spune: „Nu, nimic nu e interzis! Creierul însetat de tot ce n-a mai existat nu face copii la indigo şi nu acceptă niciun embargo, spune nu spaimei de ghimpi, bate recorduri şi bate câmpi, nu ascultă niciun sfat, spune nu capului plecat, spune nu când alţii spun da, simte mireasma fructului oprit, vede frunze pe-arborele cotit, spune nu, nu calc principii când pescuiesc în ape sălcii, căci totul se-ntâmplă în lumea mea, unde ceva e altceva.”
Şi cu asta spun nu, nu e basta! Mergeţi la Eddie, la jubileu. E al cincizecilea joc – şi nu-i greu. 🙂
ropot de secunde... 