Trei pseudodialoguri despre tristeţile din viaţa mea

Îndemn:

Nu reprimaţi, exprimaţi!
Exprimaţi, exprimaţi, exprimaţi!

Nu ştiu cine-a spus asta. Dacă n-a spus-o nimeni, tocmai am remediat eu omisiunea. 🙂

 

– I –

Ionel Teodoreanu (în „La Medeleni”, vol. I):

“…Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale… Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi…”

Eu:

Da, şi mie îmi vine să dorm. Şi dorm. De multe ori. Am adormit de destule ori seara plângând şi m-am trezit dimineaţa întrebându-mă de ce mi s-a părut dracu’ atât de negru încât a fost nevoie să plâng.

Dar nu, nu vreau să-mi culc capul pe genunchii nimănui. Nu mi-am plâns cele mai cumplite tristeţi pe umărul cuiva. Le-am plâns în faţa oglinzii – a oglinzii din baie, baia e un loc care-ţi garantează de obicei intimitatea – le-am plâns cu sughiţuri, speriindu-mă de chipul meu schimonosit, le-am plâns până n-am mai avut lacrimi; dar, când mi-au secat lacrimile, tristeţea era aproape moartă, înecată în ele. Şi, fiindcă nu-i făcea nimeni respiraţie gură la gură, sfârşea prin a pieri definitiv.

 

– II –

Vlad T. Popescu (în „Scrisul, terapie şi eliberare” – articol de blog care cred c-a fost şters, dar din care am regăsit o parte aici):

“Toți povestim, poveștile sunt o parte importantă a vieții noastre și nu ne dăm seama că, atunci când povestim, o facem nu numai pentru a comunica, pentru a-i influența pe ceilalți, pentru a transmite un mesaj, ci și pentru a ne cunoaște mai bine. Pentru a ne elibera. … În fond, multe opere literare majore au apărut pentru că autorul dorea să se elibereze de ceva, a ales să-și înfrunte în scris monștrii care-l bântuiau.”

Eu:

Unul dintre monştrii mei se numeşte tristeţe şi e foarte adevărat că am scăpat adesea de el aşternându-l pe hârtie. Mai ales în versuri.

Am scris versuri când am fost tristă, cumva, fără motiv şi din toate motivele din lume, când am fost supărată pe o întreagă comunitate, ca văcarul pe sat:

Dacă în ochi ai lacrimi şi-n piept îţi gem suspine,
Şi-un nod în gât îţi urcă şi să blestemi îţi vine,
De simţi că îţi e ciudă pe lume şi pe oameni
Şi-ai vrea cu toţi să piară fiindcă cu ei tu sameni… (poezia poate fi citită aici)

Am scris versuri când am fost tristă fiindcă:

● n-aveam chef să-nvăţ:

Acum există doar caiete
Şi cărţi ticsite de probleme,
Lecţii ce-aşteapt-a fi tocite,
Gravate-n creierul ce geme. (poezia poate fi citită aici)

● am crezut că dragostea mea nu era împărtăşită:

Stă uneori pe drumuri un cerşetor sărman,
Tot aşteptând să cadă şi-n palma lui un ban.
Şi eu la o răscruce de drumuri stau şi-aştept.
Şi inima mea plânge, bătându-mi iute-n piept. (poezia poate fi citită aici)

● a murit bunica:

Iubita mea bunică bună,
De sus, din cerul cel înalt,
Pe firul razelor de lună
În vis trimite-mi gându-ţi cald. (poezia poate fi citită aici)

● mi s-a spulberat un vis:

Astăzi mi-a murit un vis.
O speranţă mi s-a stins.
A fugit, pală de vânt,
Timp în urmă-i fluturând. (poezia poate fi citită aici)

● ploua:

Dansul stropilor de ploaie –
Lacrimi mari din ochi de zei!
Dar amarul stors din ei
Tot pe noi ne încovoaie! (poezia poate fi citită aici)

 

– III –

N. Petrescu-Redi (în „Aforisme:”)

„Tristeţea omului vesel nu ţine mai mult decât veselia omului trist.”

Eu:

E foarte adevărat. Eu una fac cu uşurinţă rocada între emoţii, trec cu uşurinţă de la plâns la râs. E suficient s-aud pe cineva spunând ceva plin de haz. 🙂

 

---

Aşa am reuşit până acum să scap de tristeţile din viaţa mea. Iar acum, în încheierea acestui articol înscris în concursul SuperBlog 2014, pot să afirm, cu toată sinceritatea, că, pentru mine, scrisul a făcut întotdeauna minuni. Căci…

 

---

Reprezentarea celor 6 măşti ale emoţiilor primare a fost preluată de pe site-ul comunităţii
A doua imagine a fost preluată de aici şi completată cu versuri care îmi aparţin.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 91 de puncte