Soldat bătând,
vrând-nevrând,
pas de defilare
în plin soare,
ce dezlănţui oare?
Nu ştii şi – poate – te doare.
Te doare inima frântă,
înfrântă,
bătând, mecanic,
titanic
bâtând sub soare.
Bate şi pe ploaie.
Bate în suflet vântul,
fuge din/în paradis cuvâtul,
e fără fund adâncul.
Care adânc?
Cobori în el, drept,
cu soarta dai piept
desenând, cu cretă,
o scară desuetă.
Cobori şi urci,
apoi, pe brânci,
către cununi de laur.
Dar, vajnicule faur,
sunt doar foi de dafin,
le-adulmeci cu miros fin
în timp ce se rup
de trup, fără trup,
osii după osii
şi – ştii? –
roţile, libere, fug.
Şi unde ajung?
Se rostogolesc…
Şi unde se-opresc?
