Taclale cu un virus de for interior (teatru despre teatru)

Într-un dormitor[1] dezordonat, o femeie stă în vârful patului, cu degetele alergând pe tastatura laptopului de pe genunchi. Se opreşte din când în când ca să-şi îndepărteze din ochi o şuviţă rebelă a părului ciufulit. În spatele ei, în fundal, pare să plutească în aer un ecran imens, o dublură a ecranului laptopului. Pe acesta se aştern, în ritmul zgomotului discret al tastelor, literă cu literă, primele două strofe ale unei poezii.

Te-am admirat mereu, statuie vie ce întrupezi, pe rând, zeci de destine –
Actor, actriţă, om ce-aduce-n scenă, pe rând, furtună şi zile senine,
Iubire, ură, patimă aprinsă, durere, bucurie şi-ntristare,
Chemare la revoltă, umilinţă, blestem sau caldă binecuvântare.

Preot în templul ce se cheamă teatru, te ştiu din anii când, rătăcitor
Din târg în târg, dintr-un palat într-altul, trăiai din darul celor cu un dor
De întâmplări frumos istorisite, de personaje care prindeau viaţă
Pe-un podium unde-şi conturau povestea – poate hazoasă, sau poate măreaţă.
 

Femeia oftează, se opreşte, se freacă la ochi, obosită, îşi trece palma peste taste într-o mângâiere leneşă, se lasă pe spate, sprijinindu-se de un teanc de vreo patru perne, îşi împreunează mâinile la ceafă.

Femeia: Versurile merg şi nu merg. Mai trebuie cizelate pe ici, pe colo, pe dincolo… şi mai trebuie cel puţin încă două strofe… Una despre teatrul de azi, una despre teatrul de mâine… Dacă reuşesc să sintetizez totul în încă opt versuri… şi să includ linkurile… şi… Nu… Sunt prea obosită, am prea multe altele de făcut… N-am inspiraţie… Nu-mi iese totul dintr-un foc… Şi premiile… mhm… Sigur, sponsorul e darnic, 20 de invitaţii duble la Teatrul Evreiesc de Stat, dar eu nu stau în Bucureşti, acolo unde e teatrul ăsta încă din secolul al nouăsprezecelea, când era condus de fondatorul său, Avram Goldfaden, nu?

Versurile de pe ecran dispar, înlocuite de imaginea unei sălii de teatru.

Femeia: Ia te uită, vorbesc de lup, şi lupul…

Se freacă din nou la ochi. De pe ecran dispare sala teatrului, înlocuită de versuri.

Femeia: Sunt obosită, prea obosită, cum spuneam. Ăsta e semnul obişnuit, vederea îmi joacă o farsă (chicoteşte), e drept c-o farsă mai neobişnuită….

Pe ecran, peste versuri, se prelinge ceva, transparent, inform şi strălucitor, şi proiectează pe faţa ei, ca un far, un fascicol luminos în mişcare.

Femeia: Farsă după farsă… Dar chiar în halul ăsta?! (Se ia cu mâinile de păr.)

Ciudăţenia de pe ecran capătă formă, pierzându-şi strălucirea, dar păstrându-şi transparenţa. E imaginea unui bărbat din alt timp, dintr-o lume evident medievală, „voinic, chipeş şi tânăr, cu plete albe, cu ochii ispitind…”[2]

Femeia: Hm! O fantasmă! (strâmbă din nas) Aiurea. E un virus mai sofisticat, asta trebuie să fie…

Fantasma (sec): Menestrel.

Femeia (nedumerită): Virusul Menestrel?!

Fantasma: Nu. (Recitând teatral): Menestrel, menestrel, cântecul îţi e castel

Femeia (uimită): Hei, astea-s versurile mele!

Fantasma: Evident. Dacă sunt virus, atunci sunt unul de for interior! (râde)

Femeia: Virus de for interior?! (Ridicând tonul): Sfinte Foca! Cred c-am înnebunit! Sau visez…

Fantasma (nedumerită): Sfinte Foca?!

Femeia (ridicând din umeri): Păi, sună ceva mai original decât „Sfinte Sisoe!”, nu?

Fantasma (rânjind): Cred c-ai înnebunit!

Femeia (oftând): Pesemne. Pesemne că de-aia-mi pari cunoscut…

Fantasma: Bineînţeles că mă cunoşti. Sunt Hylm.

Femeia (după ce rămâne câteva secunde cu gura căscată): Hylm? Menestrelul din povestea mea? Din „Râpa Amăgirilor” mele? E clar, plutesc în derivă, m-am desprins definitiv de doc – de docul raţiunii.

Fantasma: Termină cu prostiile. Şi cu speculaţiile. Şi hai să-ţi spun de ce-am venit.

Femeia (oftând şi ridicând din umeri): Da, de ce nu? Hai să pretindem că am mintea-ntreagă şi să stăm la o şuetă. (Pe un ton dintr-odată degajat): Chiar, de ce-ai venit?

Fantasma: Pentru că sunt menestrel. Un soi de precursor al actorului, să zicem. Şi m-am simţit invocat. (Din nou recitând teatral): Rătăcitor din târg în târg, dintr-un palat într-altul… (Regăsindu-şi tonul normal): Mie mi-au plăcut versurile… Bine, nu vreau să zic că l-ai egalat pe Eminescu, (dă cu tifla) departe de mine blasfemia asta, dar… De ce nu continui poezia? Hai să trecem împreună la strofa trei, să spunem ceva despre teatrul din ziua de azi…

Femeia: Nţ. Ia prea mult timp – un timp pe care nu-l am, un timp plătit deja pentru altceva. Şi – apropo, mai mult sau mai puţin tangenţial, de plăţi – premiul cel mare al probei, interviul cu Maia Morgenstern… (Pe ecran apare poza actriţei. )  O admir, fireşte (nu ştiu cine n-o admiră!), e unul dintre cele mai mari, mai sonore nume ale scenei româneşti – şi nu numai… Dar pur şi simplu nu-mi doresc să-i iau un interviu! Pentru mine asta n-ar însemna un premiu, ci o muncă în plus – găsirea unor întrebări inteligente, care să se ridice la înălţimea persoanei intervievate… Cred că mi-ar plăcea mult mai mult un simplu autograf…  (Gesticulând, uşor nervoasă, cu ambele mâini): Ştii, nu sunt ziaristă, nici nu blogăresc în chip de jurnalistă amatoare… În primul şi-n primul rând, nu mă tentează să iau interviuri… Absolut nimănui. (Apăsând din ce în ce mai tare pe cuvinte): Nici măcar ţie! (Încruntându-se şi strâmbând din nas): Ce-ar fi să pleci?

Fantasma (scoţând limba): Ce-ar fi să continuăm interviul ăsta – pe care ţi-l iau eu ţie? Ce dacă nu te tentează premiul? În paranteză fie spus, am auzit şi ce-ai bodogănit despre invitaţii…  Ce dacă nu stai în Bucureşti? Mai ajungi totuşi din când în când şi pe acolo, nu? În plus, ai în capitală rude şi prieteni… Parcă o verişoară de-a ta spunea mai ieri că vrea să vadă „Tragedie dentară”, nu?

Pe ecran apare o imagine din piesa de teatru. (Indiferent cum se schimbă imaginile, deasupra lor rămâne, parcă plutind, cea transparentă, a menestrelului cu păr alb.)

Femeia (bombănind):  Mda… Virus de for interior – adică ştii tot, ha? Ai un dosar cu cel puţin câte-un document despre toate rudele mele?

Fantasma (cu un zâmbet enigmatic): Poate…

Femeia (cu acreală): Poate nu ştii că mă plictiseşti…

Fantasma (cu vagă ironie): Poate-ai uitat că ţie-ţi place să scrii, că marele premiu e, de fapt, „blagoslovirea hârtiei sau a ecranului alb cu rumeneala de pâine neagră a literelor, ca tot atâtea şiruri ordonate de furnici încremenite în câte-o clipă a istorisirii…” Mi-am permis să te citez.

Femeia: Aici nu începusem o istorisire, ci un articol de blog!

Fantasma: Totuna! Sau, mai degrabă, e mai mult decât atât – o poezie? Ziceai şi că-ţi place să scrii versuri, nu? Versuri de tot soiul…

Femeia: Ziceam… Dar Euterpe, Erato şi Calliope s-au culcat… E trei noaptea, ar trebui să mă culc şi eu! Însă, dacă tot stai pe capul meu, fie, să continuăm… dar în proză.

Fantasma (conciliantă): În proză să fie, Măria Ta! Aşadar – teatrul de azi? Cum e teatrul de azi? Sau la ora asta dorm şi Thalia şi Melpomene?

Femeia (strâmbându-se): Ele pot să doarmă, ce treabă-avem cu ele? Sau crezi c-am început să scriem împreună vreo tragicomedie? Cât despre teatru… (Meditativă): Cred că se zbate ca să existe… Şi reuşeşte. (Zâmbeşte.) Cel puţin Teatrul Evreiesc de Stat nu se lasă înfrânt! Uite câte spectacole are pe afiş!

Degetele ei ajung din nou pe taste şi pe touchpad şi, pe ecran, sub imaginea transparentă fantasmei, apare pagina de Facebook Teatrul Evreiesc de Stat.

Femeia (în timp ce se schimbă din nou imaginea de pe ecran): Uite, asta-mi place! Ştiu cum să se prezinte, nu?

Fantasma: Mi se pare mie, sau începi să te entuziasmezi oarecum?

Femeia (ridicând din umeri): Sunt doar sinceră şi… Ce-i frumos şi ingenios şi lui Dumnezeu îi place, nu? (Zâmbeşte larg, apoi se întinde, cască.)  Mi-e somn, cumplit de somn. Îţi spun ce-mi trece prin cap şi despre viitorul teatrului, apoi pleci acolo de unde-ai venit! După ce juri pe viaţa ta de fantasmă că nu mă mai bântui! S-a făcut?

Fantasma (cu ironie şi sarcasm): Ascult şi mă supun!

Femeia: Pe scurt, sunt ferm convinsă că teatrul are viitor! Fiindcă, spre deosebire de film, e… artă pe viu! Actorul îşi trăieşte rolul în faţa ta, a spectatorului, în carne şi oase! Şi îţi aude nemijlocit aplauzele şi ovaţiile, le poate absorbi prin toţi porii, aşa cum ai absorbit şi tu tot ce-ai văzut şi auzit, direct, acolo, în sala în care te-ai aflat împreună cu personajele încarnate ale unei comedii sau ale unei drame… Şi cred că, pe de altă parte, progresul tehnic face posibilă includerea unei multitudini de trucuri şi efecte speciale extrem de atrăgătoare. Şi vor fi din ce în ce mai atrăgătoare… Mă gândesc, uite, la nişte decoruri holografice… Păsări zburând pe scenă, frunziş fremătând în vânt, valurile mării spărgându-se la picioarele actorilor…

Fantasma: Interesant…

Femeia: Şi afişele ar putea fi holografice… Spectatorii s-ar putea plimba prin ele, în faţa teatrului…

Fantasma (râzând): Te obsedează hologramele…

Femeia (căscând): Nu, mă obsedează Moş Ene… Hai, gata, noapte bună…. câtă mai e pănă se luminează de ziuă. Eu o s-adorm cu gândul la imaginea asta…

Pe ecran, sub fantasmă, apare o imagine nouă.

Femeia (visătoare, cu vocea stingându-i-se treptat): Feţele actorilor sunt atât de fascinant de expresive… Oare ce soi de joc al regilor o să visez după ce le-am privit…?

Pune laptopul alături, se întinde, închide ochii. Pe ecran, zâmbetul fantasmei creşte, îşi pierde transparenţa, acoperă totul… Şi imaginea se întunecă dinspre margini către centru, dispare pe fundalul vocii tărăgănate a menestrelului fantomatic:

Fantasma: Şi aşa, târâş-grăpiş, s-a mai scris un articol pentru Spring SuperBlog 2014… (Oftează): Oare de ce nu s-o fi chemând SuperBlogul de Primăvară, sau SuperBlogul Primăverii, sau SuperBlogul de Martie, sau…? S-au englezit (americănit?) românii ăştia… ceva de spaimă! (După o scurtă pauză): Ei, dar de ce-mi bat eu capul cu aşa ceva? Mai bine vă spun că muzele de fapt nu dorm, ci doar moţăie, şi că-n asemenea momente nu sunt în stare să te inspire, cum s-ar zice, la cote maxime, dar, dacă această creatură delăsătoare (femeia mârâie în somn) ar mai fi făcut un mic efort, ar fi reuşit să mai scoată încă două strofe… Fireşte, nu unele fără cusur, dar omul e dator să-ncerce, să nu se dea bătut, nu-i aşa?

Pe ecranul negru se aştern, cu litere albe, cele două strofe de mai înainte, urmate de alte două – după o scurtă pauză în care locul lor e luat de imaginea clădirii unui teatru bine cunoscut:

Azi te găsesc între statornice ziduri, ‘nălţate-n sfârşit pe acropole.
Teatrele-au devenit citadele-ale artei, slăvite-n marile metropole.
Dar au, cam de un veac, un fiu, cuceritor al lumii de mari şi mici ecrane;
Le tot momeşte-actorii – c-o faimă mai rotundă, cu bani mulţi, milioane…

Însă bătrâna scenă nu piere, nu disperă şi nici gând să se surpe,
Pe ea, personajele-au trup, nu-s umbre pe pânză, şi nimeni n-o s-uzurpe
Locul pe care-l are, precum o ştim cu toţii, de veacuri pe pământ,
Ca podium pentru-actorul ce îţi grăieşte-n faţă, de viaţă fremătând.

Versurile dispar, înlocuite de doi ochi care clipesc de câteva ori, apoi imaginea pleoapelor lăsate se preschimbă în… sigla TES:

Fantasma (în şoaptă): Vise plăcute!


[1] Cele 12 cuvinte albastre sunt ale „duzinii” care intră în scenă în această seară.

[2] Citat aproximativ din povestirea „Râpa Amăgirilor„.

___________________

  • nota primită: 82 de puncte
Anunțuri

16 gânduri despre „Taclale cu un virus de for interior (teatru despre teatru)

  1. Dacă ai întreba un spectator , doi, trei, „ce găsiți aici, de tot veniți?” — aici, la/în Teatru —, poate că n-ar ști să răspundă imediat, fiindcă teatrul e cumva o anexă a Realității și, realitatea e că până și realitatea se definește greu, deși te-ai aștepta la ceva puternic, în/la care să te poți ancora. Eu merg poate, pentru inimă și-mi merge și el, teatrul, tot la inimă, fiindcă se întâmplă că asta mi-e ocupația. Mă ocup cu teatru. Nu-l articulez voit, fiindcă mă ocupă, da, în acest sens ziceam. Cuvintele nu pot fi pur tehnice. Ne-o demonstrează realitatea, dar teatrul accentuează mai ușor acest aspect. Fără teatru suntem ca și ciorba într-o farfurie, dar sorbită, fără lingură. Unde ciorba e un soi de metaforă neaoșă pentru viață, iar teatrul lingura, care ne ajută cumva să porționăm tumultul, uneori prea fierbinte.
    Unii merg pentru oglinzi, alții dau la ele, în ciuda lui Caragiale, parcă — Nu dați la oglinzi!
    Cum o să fie teatrul de-aici înainte? Păi, cum a fost și până acum! Anticipativ, trecut-prezent ori o sârmă subțire-subțire, pe care o vom modela în funcție de nevoi și, mai ales, de interpretări.
    Știi cum e! O ” femeie de serviciu” va face curățenie, nu se va ține de interpretări. Deși, și eu pot fi o femeie de serviciu, dar una pe care o interpretez, care poate însemna ” o femeie în alertă, de strajă ș.a.m.d”.
    Teatrul e încă, slavă Focii, un loc unde poți pregăti o altă alegere. Unde-ți poți vărsa năduful, dar te vei căpătui, cu siguranță, cu altceva în loc. Uneori te vei trezi și cu o bucată de Acoperiș în cap. Fiindcă se știe( sau nu!) starea jalnică în care ajung clădirile de le numim Teatru, fiindcă, ce să vezi și peste ele trece timpul, ca și peste noi. Dar, fericiți cei care n-au gând decât pentru propriile nevoi! 😉
    Teatrul Evreiesc stă și el prost cu Acoperișul. Cui să-i pese? Păi, cum cui? Spectatorilor, nu!? Că doar nu autorităților! I-adevărat, teatrul e precum o cutie fără capac, fiindcă Imaginația nu are limite, dar Maia Morgenstern, când a zis asta despre Teatrul Evreiesc rămas fără Acoperiș, n-a vrut o metaforă, cu siguranță.

    Nu știu cum să mă opresc din a comenta! Comentariul e și el, un fel de „râpă a amăgirilor”. Fiindcă nu ajută cu nimic Acoperișul clădirii. Dar poate ajută totuși clădirii… a verbului și nu a substantivului…nu sunt la curent, poate că între timp s-a reparat acoperișul Teatrului Evreiesc. Dar m-ar mira asta! Fiindcă nouă, românilor, nu știu de ce ne ia atâta timp să ne plângem și nu ne mai rămâne timp să făptuim.

    PS: Mi-a plăcut cum, în mod deosebit, printr-un schelet sub formă de piesă de teatru, ai vorbit despre teatru. Spun ” schelet”, fiindcă ne-ai lăsat pe noi să îi adăugăm carnea. De aceea m-am și înșirat aici, un pic haotic, recunosc…dar eu n-am cutie în care să încap teatrul și poate de aceea. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    • Îmi place să-i las pe alţii să adauge carnea… poate din comoditate, ca să nu zic lene, poate din lipsă de timp … Poate din ambele motive 🙂
      Şi mi-a plăcut comentariul tău, ţi-a descoperit o bucată de suflet, ţi-a scos la lumină dragostea faţă de teatru, revolta faţă de nepăsarea celor care ar putea să-l susţină, dar nu se ostenesc s-o facă…

      Mie personal îmi plac sincer spectacolele de teatru. Actorul pe care-l vezi pe scenă, în carne şi oase, trăind viaţa personajului, oferă ceva pe care filmul nu-l va putea înlocui niciodată. Sau cel puţin asta e părerea mea.

      Apreciază

  2. Pingback: Ca să-mi fac… două damblale | ropot de secunde...

  3. Pingback: competitie anuala de blogging | Proba 9. Teatrul – trecut, prezent… viitor?

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s