O dragoste

reblogare – de aici

– Iubitule! exclamă Regina.

– Poftim? tresări Regele, ostentativ îndatoritor – dar Regina se încruntă, căci îi observase ochii spăimoşi înainte de coborârea grăbită a pleoapelor lui inflamate. (Deşi convieţuiau de trei ani, încă nu reuşise să se obişnuiască cu temperaturile scăzute – desfătătoare pentru impunătoarea lui soţie.)

– Iubitule…, repetă ea – răspicat, aproape silabisind.

– Da,  scumpa mea, făcu el, mieros – dar evident preocupat să studieze firul lung şi alb care se lăfăia, alături de jilţul ei, pe mocheta pufoasă, ruginie.

– Asta voiam să spun, surâse ea, urmărindu-i privirea. Că năpârlesc. E prima zi a perioadei fertile. Adică e timpul s-avem urmaşi. Urmaşi, înţelegeţi, sire?

Regele sări ca ars.

– Doamnă, atât contractul de alianţă cât şi cel matrimonial stipulează însămânţarea artificială, spuse, sperând că vorbea cu demnitate. Medicul Curţii e întotdeauna pregătit să v-ajute, adăugă, după o scurtă pauză, arătând, cu un gest larg, către uşă.

– Sire, ripostă ea, indignată, doar ştiţi că religia mea interzice…

– Despre religie nu se pomeneşte nicăieri, oftă Regele, dar am aflat că, oriunde în lumea civilizată, situaţiile similare se rezolvă renunţând la vechile superstiţii idioate…

– Ia te uită! se zbârli Regina. Va să zică, sire, v-aţi informat! Şi încă fără ştirea mea! Ce spun contractele despre asta?

– Uite ce e, doamnă, zise Regele, cu groaza tremurându-i în glas – şi înghesuindu-se într-un colţ ca să evite atingerea ei drăgăstoasă, ştiu că trebuie să avem urmaşi, că trebuie, conform uzanţelor de pe toate planetele Federaţiei pe care două specii inteligente îşi dispută supremaţia, să facilităm apariţia unei specii hibrid, cea a noilor stăpâni. Dar mai ştiu şi că organele noastre sexuale nu sunt compatibile şi că însămânţarea artificială e singura cale care respectă Drepturile Raţionalilor, pentru că noi, ihomii, nu putem fi de acord cu…

– Cu asta, nu-i aşa? rânji Regina, reuşind să cuprindă în laba ei pufoasă trupul firav al Regelui înfricoşat.

El se zbătu cu disperare, chiţcăind îndelung – şi ea salivă, excitată, recunoscând aşa-numitul ţipăt al ihomului muribund. Şi apucă să vadă ochii lui pleznind de spaimă înainte de a-i reteza capul dintr-o singură muşcătură.

– Noi, alegonii, am considerat întotdeauna capul de ihom o delicatesă, spuse, încă ronţăind, adresându-se trupului celui care-i fusese soţ – după ce-l lăsase să-i cadă la picioare. Fireşte, continuă, privindu-i atentă ultimele zvârcoliri, religia ne interzice până şi plăcerea asta măruntă!… O veche superstiţie idioată, adăugă, râgâind, pe care am nesocotit‑o, aşa cum se procedează oriunde în lumea civilizată! Ce-mi pasă mie că, acum nu ştiu câte milenii, nişte alegone ignorante s-au speriat pricepând că, la trei luni după o astfel de gustare, zămislesc pocitanii? Eu ştiu că-i vorba doar de drăgălaşii pui hibrid, la fel de reuşiţi ca aceia cu care m-ar blagoslovi chinul şi umilinţa însămânţării artificiale!


  • Povestea a apărut, sub titlul „De dragoste”  în:
    • Jurnalul SF nr. 104 / 1995;
    • Jurnalul de Vrancea nr. 118-119 /1995.
  • Pe Internet mai este găzduită şi  în volumul supra-Vieţuitorii.
Anunțuri

26 de gânduri despre „O dragoste

  1. Matildo, esti mereu surprinzatoare! 🙂 AI O IMAGINATIE….
    Super poveste! Recunosc ca nu mi-ar trece asa un scenariu prin cap! Dar tu stii ca eu cu…SF si imaginatia… stau prost 🙂 O saptamana frumoasa!

    Apreciază

  2. Pingback: Psiluneli- O dragoste | Cățărătorii

  3. Pingback: O dragoste – psiluneli | innerspacejournal

  4. La 12 ani mi-a picat primul almanah de anticipație în mână. M-a prins iremediabil. La 13 ani am scris chiar o nuvelă polițisto-SF, inocent-infantilă. Regret că mi-au aruncat părinții caietul studențesc pe care am scris-o.
    Povestirea ta nu e SF 100%, e inspirată dintr-un caz real.
    Era verde. lungă, avea picioarele pline de spini, antene lungi, ochi dispuși lateral pe capul triunghiular… i s-a spus Mantis Religiosa, iar românii au botezat-o ”călugărița”. Să fi știut ei, când i-au conferit atribute creștine, că specia asta oarecum terestră are obiceiul culinar de a-și devora partenerul după ritualul împerecherii?
    Asta apropo și la ”personaja” ta, atât de cucernică, precum o călugăriță obedientă față de cele sfinte…

    Apreciază

    • Da, ştiam de „cuvioasa călugăriţă” verde când am scris povestea, dar nu a asta a fost sursa de inspiraţie (decât, poate, cel mult în subconştient). Eu m-am aşezat la scris (aşa cum fac de multe ori) fără să ştiu ce vreau să scriu de fapt şi cum o să se termine. Şi asta a ieşit. Oricum, „personaja” mea e mai cu moţ, la ea devorarea partenerului nu se face după ritualul împerecherii, e chiar ritualul împerecherii! 😀

      Apreciază

    • ohooo, de câte ori constat eu că s-a scris deja ceea ce eu speram să fie original… de-asta nici nu m-am obosit să iau scrisul mai în serios, dpdv al publicării, doar îmi testez capacităţile.
      talentul tău şi originalitatea ta sunt dincolo de orice dubiu, sunt constant pe blogul tău, deşi timpuuuuuuuul e tare rău cu mine de la o vreme…

      Apreciază

      • Păi adevărul e că foarte multe s-au scris deja, dar contează şi cum scrii, nu numai ce scrii 🙂 Iar mie-mi place foarte mult cum scrii tu (dar blogspotul n-are butonul „like” şi eu nu mă omor cu comentariile, plus că am şi eu problema timpului).
        Şi, nu în ultimul rând, îmi pare bine că-mi citeşti blogul 🙂

        Apreciază

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s