„Unde-s doi puterea creşte”

Fie el şi numai un motan somnoros, un partener e întotdeauna util, fiindcă „unde-s doi puterea creşte”, o ştie oricine – şi nu doar de la  Alecsandri încoace, ci de când e lumea lume. După toate aparenţele, e unul dintre adevărurile universal valabile, cel puţin în universul pe care-l cunoaştem şi în care a apărut şi a înflorit, la început de secol XXI şi de mileniu III, blogosfera.

Şi, rămânând la capitolul „citate celebre”, aşa cum nu poate să lipsească martie din post, nu puteam nici eu lipsi din blogsferă, în a cărei încrengătură de parteneriate online s-ar părea că n-am putut să nu mă „încâlcesc”.

De ce nu puteam lipsi?

Păi, în primul rând pentru că, măcar până una alta, e „gratis, mamă soacră”, cum spune conul Spirache, captiv în ritmul renumitului Titanic Vals. Bine, costă abonamentul la Internet, dar pe ăla oricum îl făceam (fiind neapărat necesar în scopuri care ţin de actuala mea îndeletnicire) – carevasăzică, nu se pune! 😛 Şi eu sunt tentată să-ncerc tot ce e gratis, atâta vreme cât nu dăunează nici sănătăţii, nici comunităţii… 🙂

Iar în al doilea rând, pentru „că nu e om să nu fi scris o poezie”, şi eu, de când am comis-o pe prima (aduc un pietroi / în casă la voi), e drept, fără s-o scriu, dar prezentându-mă cu pietroiul, am ajuns treptat să descopăr că mă tentează păstoritul oilor negre pe câmp alb, indiferent dacă turmele îmi pasc în versuri sau în proză. Şi blogul e un loc în care scrii, şi mai ai şi cititori, şi mai poţi sta şi cu ei de vorbă…

Şi, cu toate că până acum nu mi-am pus problema asta, în clipa de faţă, când compun, în parteneriat cu capricioasa muză a advertorialelor, acest articol destinat probei 27 din concursul SuperBlog, mă gândesc că şi relaţia scriitor de blog – cititor de blog e tot parteneriat, căci scriitorul îi oferă cititorului o lectură plăcută (fiindcă nu văd de ce şi-ar pierde un om raţional vremea citind bloguri care nu-i plac), iar cititorul măguleşte orgoliul scriitorului cu aşa-numitele like-uri, cu aşa-numitele reblogări, cu distribuiri prin diverse reţele sociale şi cu comentarii laudative, sau îi oferă o critică constructivă, din punctul meu de vedere întotdeauna binevenită.

În rest, având în vedere că mă foiesc prin  blogosferă  din august 2004,  ar trebui probabil să ştiu mai multe despre formele de parteneriat care îi sunt specifice, dar adevărul e că nu pot vorbi decât pe cele  m-au tras tras mai mult sau mai puţin de mânecă.

Ştiu, am spus mai înainte că sunt tentată să-ncerc tot ce e gratis, numai că nu încadrez parteneriatele la categoria gratuităţi.  Partenerul oferă ceva şi cere altceva. Ca amatorii de schimb de link. Îţi cer un loc pe blogul tău, vor să le aloci o chichineaţă în care să-ncapă o uşă. O uşă către blogul lor. Dar de ce să-mi pun eu în blogroll o chestie pe care nu numai că n-o citesc, dar care mai e şi axată pe ceva cu care n-am nici în clin, nici în mânecă, numai ca s-ajung, la rândul meu, în blogroll-ul cuiva care de fapt nu dă doi bani pe ce scriu, dar căruia îi place poziţia mea din Zelist?

Prin urmare, am refuzat întotdeauna astfel de cereri. Cu o singură şi crasă excepţie, Link-Ping, blogul meu  „de linkuit şi pinguit”, care practica pe scară largă şi schimbul de ping-uri. L-am făcut şi pentru distacţie, dar mai ales ca experiment. Am vrut să văd în ce măsură le poate fi utilă o asemenea colecţie de parteneriate amatorilor de locuri fruntaşe în Zelist. Şi, după cum se observă în dreapta, am constatat că le este. Sau, mai corect, le-a fost, pentru o vreme. Căderea bruscă, observabilă de la o poştă în grafic, a apărut în momentul când cineva din stafful Zelistului şi-a dat probabil seama că e ceva putred în Danemarca. Şi, nu ştiu, nu mă pricep la chestiile astea, dar trăiesc cu impresia că în prezent există un sistem de sortare a ping-urilor.

Revenind la oile mele, Link-Ping, care conţinea şi o bună parte dintre creaţiile mele SF, există încă (nu obişnuiesc să arunc ce scriu), la aceeaşi adresă, numai că se numeşte Floarea de Loldilal, fiindcă acum e partener cu cartea în care s-au mutat între timp o parte dintre poveştile mai sus amintite. Şi cred că un parteneriat blog – carte este util. Cartea oferă subiecte pentru articolele blogului, iar blogul îi face reclamă cărţii.

Cât despre ping-uri, le-am mai practicat o vreme (acum n-o mai fac, sunt prea cronofage), dar nu în scopul promovării cuiva într-un clasament sau altul, ci ca să atrag atenţia asupra scrierilor mele. Aşa mi-am făcut cunoscut blogul cu poezii, după ce le-am mutat pe platforma wordpress. Înainte le ţinusem pe myjob, unde nu le citea nici dracu’ (deşi erau aceleaşi, nici mai bune, nici mai rele); adică mai nimerea din când în când câte cineva, zicea că-i place şi c-o să revină, dar nu se ţinea de cuvânt – poate pentru că eu n-aveam de obicei timp să-ntorc vizita, sau o întorceam, dar nu-mi plăcea ce găseam şi, ca urmare, mă abţineam de la comentarii. Şi aş zice că şi acest schimb de vizite şi comentarii e tot un parteneriat, care îţi face cadou iluzia că ai cititori. Asta în prima fază. Pe urmă, dacă reuşeşti să le cazi cu tronc, unii continuă să-ţi acceseze blogul chiar şi în lipsa reciprocităţii.

Dar cititorii poeziilor mele s-au înmulţit mai ales după ce am ajuns în clubul psi (care pe atunci nu se numea astfel şi în care nu am intrat de dragul promovării, ci fiindcă m-a tentat jocul cu duzina de cuvinte).
Însă  includ şi apartenenţa la acest club, sau la al condeielor parfumate (pentru care eu una scriu mai rar, din simplul motiv că temele, de altfel foarte frumoase, mi se par de obicei mai restrictive, iar articolele scrise de alţii sunt adesea prea lungi şi eu n-am timp să le citesc), precum şi participarea ocazională la miercurea fără cuvinte şi la alte, ca să le zic aşa, jocuri similare, în categoria parteneriatelor, pentru că fiecare articol conţine un link către blogul administratorului/organizatorului, promovând astfel clubul sau jocul, şi deţine un loc/link în tabelul participanţilor, ceea ce îi oferă autorului şansa de a-şi mări numărului cititorilor şi al prietenilor din lumea virtuală.

Din aceeaşi perspectivă, consider parteneriat şi participarea la SuperBlog: în toate articolele se menţionează că au fost scrise pentru concurs, iar pe site-ul organizatorului există liste (cu link-uri) ale concurenţilor, liste ale finaliştilor, liste ale blogurilor premiate la fiecare probă.  În plus, numai cine concurează poate deveni partener ocazional al sponsorilor, având şansa să câştige premii.

Însă nu mi-e clar în ce constă activitatea unui blogger partener al Superblogului, motiv pentru care mi-am propus să răsfoiesc (când voi sta ceva mai bine la capitolul timp liber) articolele celor care deţin acest titlu.

Iar pentru o epocă a timpului liber îmbelşugat (la pensie, carevasăzică), cel mai mult şi mai mult m-ar tenta parteneriatul cu o editură sau mai multe, sub forma unui blog de recenzii şi prezentări de carte „creative”, subvenţionat de parteneri prin împrumutarea cărţilor respective sau prin oferirea lor în format electronic, că loc în bibliotecă nu mai am 🙂

Dar până una-alta (până trece această una bucată iarnă şi începe altă primăvară) mă voi limita probabil numai la parteneriatul dintre acest blog al meu şi blogul anacondelor, fiindcă, bazându–se pe reblogări, nu vrea în niciun caz de la mine mai mult de cinci minute per articol, cu lectură cu tot, căci şerpoaica dublă e scumpă la vorbă 😀

P.S. Acestea sunt toate „parteneriatele” în care am intrat, ca să zic aşa, fiindcă mi-au apărut sub nas – chiar şi SuperBlogul, care a atras, în toamna asta, o bună parte a membrilor activi ai clubului psi/condeielor parfumate. Am pus „parteneriate” în ghilimele pentru că acum le-am privit pentru prima oară, explicit, din această lumină.

Şi asta e tot ce ştiu, mai ales la modul intuitiv, despre parteneriatele din blogosferă. Mie-mi place să scriu, şi-atât. Ca să-nchei parteneriate cu adevărat profitabile aş avea probabil nevoie de un  impresar 😀