Copiii noştri plini de vise

Japonia, Japonia, Japonia…
Aţi auzit, micuţilor, de ea?
E-o ţară de-a dreptul încântătoare,
O insulă de la soare-răsare.
E dincolo de marea cea mare
Pe care-o numim cu toţii ocean;
De-aici n-o vedem nici măcar prin ochean.

Iar voi, cei mai mari deja,
Aţi aflat multe despre ea!
Ştiţi ce e shogunul, ce e samuraiul,
Ce sunt caratele şi ştiţi că ceaiul
Se bea acolo c-o artă şi cu un stil
Pe care le-nveţi mai mulţi ani, de copil.

Ei, dacă ştiţi şi să desenaţi,
S-ar putea să vă îndreptaţi
Spre tărâmul ei, ce este
Pentru voi, azi, doar poveste.

Vă trebuie creion
(Şi acuarelele sunt de bonton)
Şi, bineînţeles, hârtie,
Plus o idee – fistichie –
Despre-o maşină minunată,
Chiar de voi, copii, visată.
Poate să fie de orice culoare,
Mică sau mare,
Umblătoare, plutitoare
Sau zburătoare – dar fermecătoare!

S-o desenaţi cu drag şi har
Şi s-o trimiteţi la Dream Car
Art Contest – un concurs renumit
Ce face pe-oricine fericit,
Căci, dacă veţi câştiga
Veţi merge în Japonia!
Japonia! Japonia!
Dar şi-alte premii vă vor aştepta:
Telefoane şi tablete,
Şi acuarele – pentru băieţi şi fete.

Ei, mame, taţi, fraţi şi bunici,
Hai, veniţi şi voi aici!
Daţi un clic pe linkul meu,
Şi n-o să vă fie greu
Să aflaţi ce-am omis eu.

Apoi, voi fiind documentaţi,
Iar copii inspiraţi,
Sârguincioşi  şi talentaţi,
Sigur o să câştigaţi!

Hei, Toyota!
Hei, Japonia!
Primiţi cu braţele deschise
Copiii noştri plini de vise!



Poezia a fost scrisă pentru SuperBlog 2013, etapa 24.

Anunțuri

19 gânduri despre „Copiii noştri plini de vise

      • Ma primiti si pe mine in clubul vostru? Orele de desn si de muzica au fost adevarate ore de tortura pentru mine, in toti anii de scoala. Inca ma intreb pe cine a mostenit baiatul meu, ca in familia noastra un singur var de-al meu deseneaza bine. 🙂
        Terminasem de citit Foc in pavilionul de ceai si visam sa ma joc si eu, macar o data, de-a japoneza, sa imi servesc musafirii cu ceai facut ca in descrierile din carte… Bine ca mi-a trecut repede… 🙂

        Apreciază

        • Te primim, de ce nu?

          Mi-aduc aminte cum a fost la selecţia pentru corul fabricii, la scurt timp după ce m-am angajat. Ajunsesem deja să-mi privesc afonia cu detaşare şi, când tipul care organiza corul (un profesor de muzică renumit în urbe), mi-a cerut să-i cânt o strofă din ce cântec vreau eu, i-am răspuns cu nonşalanţă că nu ştiu niciun cântec. M-a privit ciudat, probabil convins că-mi bat joc de el, şi a zis să-i cânt atunci gama do major. Drept care am început să zbier, în legea mea: do, re, mi… Şi atât. Profesorul s-a grăbit să mă oprească şi mi-a spus că pot să plec.

          Apreciază

          • Mie imi placea si imi place sa cant, insa toata lumea da ochii peste cap cand incep. Din corul scolii m-au dat afara dupa primul minut, pentru ca rageam incercand sa ii acopar pe toti, iar in casa reusesc sa trezesc animalul din baietii mei cand fredonez. Toti nervii pamantului ii apuca, asta cand nu ma ironizeaza maxim. :))))

            Apreciază

          • A, şi eu cânt, dar numai când sunt singură. Singură cu motanul, care se uită chiorâş când încep, dar pe urmă reuşeşte să-şi continue somnul 🙂 Poate o fi şi el afon, cine ştie, şi de-aia nu-l deranjează 😆

            Apreciază

          • Totuşi, un profesor de la Consevator (tata a lucrat o vreme la biblioteca Conseratorului), care m-a testat punându-mă să bat din palme în acelaşi ritm în care bătea el înantea mea, mi-a spus că ureche muzicală am, dar îmi lipseşte memoria muzicală.
            Iar bărbatul meu, căruia îi place foarte mult să cânte la chitară, e de părere că, dacă în loc să fiu luată în râs în copilărie aş fi fost luată de cineva cu binişorul, aş fi putut învăţa totuşi să cânt ca lumea. Şi el chiar a reuşit să mă-nveţe prima strofă din „La mulţi ani cu sănătate” (în fine, ăsta e primul vers, nu ştiu care e titlul); cel puţin acum vreo 2 ani o cântam corect; acum mă tem că s-ar putea s-o cam zbârcesc pe alocuri 😀

            Apreciază

          • Aveam vreo zece ani cand ne-a adus un unchi din America un casetofon si m-a invatat sa ma inregistrez cantand. Nu m-am recunoscut si am refuzat sa cred ca eu sunt cea care a pocit atat de rau melodia Andei Calugareanu. 🙂
            In primul an de scoala m-am straduit sa imi ajut baiatul sa invete pentru serbare Ceata lui Pitigoi… Vai, ce mi-a facut doamna invatatoare! Zapacisem copilul si acum canta si el fals din cauza mea… :)))))
            Mi-ar placea sa ma supun unui asemenea test… 😀

            Apreciază

          • Probabil că orice profesor de muzică ţi l-ar putea face – aşa ar fi normal.
            Şi cred că toţi copiii ar trebui testaţi în primul an de şcoală, sau poate chiar de la grădiniţă, şi apoi ajutaţi dacă e cazul, în loc să fie lăsaţi să se facă de râsul prietenilor şi să li se dea note mici drept pedeapsă că s-au născut fără talent la muzică şi/sau la desen.
            Pe mine toată chestia m-a complexat, prin clasa a cincea, dacă-mi cerea cineva să cânt, spuneam că nu ştiu şi refuzam să mai scot vreun sunet.

            Apreciază

  1. vroiam sa mai zic ceva dar mi a sunat telefonul si m a derutat :)) . imi place ca ai facut reclama frumoasa si Japoniei, o tara cu bogatii spirituale imense din care am avea cu totii de invatat de am ajunge acolo.

    Apreciază

  2. Pingback: Pa, SuperBlog… (adio, dar mă-ntorc la tine) | ropot de secunde...

  3. Pingback: La final de SuperBlog | ropot de secunde...

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s