Îmi plac oamenii (psiluneală)

Când a început să joace?

Demult… Nici măcar nu-şi mai aduce aminte dacă au trecut ore, zile, luni, ani, secole, eoni… Oricum, timpul nu are nicio importanţă – el însuşi l-a inventat şi îl poate ignora, opri, întoarce, răsuci, împleti, destrăma… Îi poate face orice, dar nu acum. Acum jocul nu-i dă pace.

Tot el a inventat şi jocul. De fapt, joacă cu sine însuşi, făurindu-şi, pentru fiecare partidă, un alt  adversar – şi e un fleac să câştige, reuşind să şi-l supună.

Mda, aşa a fost până mai adineaori. Victoria a tot fost o bagatelă. Asta l-a  îndârjit, l-a  făcut să joace iarăşi şi  iarăşi, străduindu-se din răsputeri să zămislească o creatură îndărătnică care,  ignorându-şi nevolnicia, să se sumeţească, răstălmăcindu-i poruncile atunci când nu i le dă uitării, luându-i numele în deşert şi nesocotindu-i puterea.

Ei bine, se pare că a reuşit, că e ultima partidă. După ce s-a întins ca o pecingine, folosindu-i sau stârpindu-i fără scrupule pe ceilalţi, pe învinşii partidelor trecute, neamul descendenţilor creaturii, plin de cerbicie, îl sfidează, asumându-şi prerogative de creator. Şi asta numai şi numai fiindcă a descoperit , cel mai adesea din întâmplare, câteva dintre legile lumii încropite de Jucător – şi bâjbâie printre ele, închipuindu-şi că struneşte stihii pe care nimeni n-a mai îndrăznit să le înfrunte.

Mda, creatura e perfectă. E pe punctul să câştige partida, căci, în îndărătnicia ei, se înverşunează să îşi urmeze propriul drum, deşi, în rarele-i momente de luciditate, pricepe că se îndreaptă spre pieire, că se grăbeşte să se distrugă, bătându-şi joc de tot ce i s-a dăruit spre a dăinui, din tată în fiu, în adăpostul primitor al supunerii depline.

Sfârşitul e aproape. Jucătorul o ştie – şi e pregătit să verse o lacrimă în amintirea ultimei sale jucării, în amintirea creaturii răzvrătite, a creaturii care, atunci când nu va mai fi, va fi învingătoare! În amintirea creaturii pe care ar mai putea să o salveze, aruncând asupră-i doar încă un strop de umilinţă, unul de bun simţ şi unul de respect…  Dar…

– Dar îmi plac oamenii, îşi spune. Aşa că, dacă e dorinţa lor să-şi taie craca de sub picioare, n-am să-i împiedic să facă precum le e pe plac…

Text reblogat de aici şi adaptat pentru a putea fi înscris în tabelul psilunelilor, pe care vă invit să-l cutreieraţi din link în link. N-o să vă pară rău! 🙂

Anunțuri

7 gânduri despre „Îmi plac oamenii (psiluneală)

  1. Prefer finalul din psiluneala de azi… La o altă scară, parcă seamănă cu neputinţa pe care o încearcă un părinte în faţa tinereţii exuberante a copilului ce greşeşte pentru că e sigur că oricum viitorul e al lui şi nimeni şi nimic nu i-l poate lua…

    Apreciază

    • Eu l-am scris cu gândul la un citat care mi-a rămas în minte, dacă nu mă-nşel, din „Regii Blestemaţi” (Maurice Druon) şi care suna cam aşa: „Dacă vrei să faci fericit pe cineva împotriva voinţei lui, înseamnă că nu-l iubeşti.”

      Apreciază

  2. Pingback: Psiluneli- Îmi plac oamenii | Cățărătorii

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s