Îmi plac oamenii

Despre Angelica şi Doru v-am mai vorbit, în versuri 🙂 Dar nu e cazul să accesaţi linkul, nu pierdeţi niciun tren dacă nu citiţi ce-am scris acolo, fac imediat o incursiune în trecut şi vă spun acum mai multe decât atunci! 🙂

Ea era (este!) prietena mea cea mai bună. El era (este!) fratele ei. Eram vecini, locuiau în apartamentul de deasupra mea. În copilărie – ne-am mutat în blocul ăla când aveam eu nouă ani – cu Doru mă băteam; el ataca.

În adolescenţă atacurile au devenit verbale. De exemplu:

– Iar a simţit asta c-avem cartofi prăjiţi! Ce nas are! striga, aproape fără excepţie (făceau cartofi pai foarte des), ori de câte dădea cu ochii de mine după ce urcam treptele – câte două odată – ca să sun la uşa lor.

Şi apoi, la scurt timp după ce am ajuns să ne numărăm anii punând cifra doi în faţă, Angelica mi-a dat într-o bună zi de ştire că deasupra podelei care-mi era mie tavan tocmai se ţinuse  – calm, fără trepidaţii! – un consiliu de familie. Şi, ca urmare a acelei reuniuni prezidate de mama sa, o matroană voluminoasă dar simpatică, pasionată de tragerea sforilor aranjamentelor matrimoniale, Doru, atunci băiat ascultător, m-a cerut de nevastă, deşi ştia, tot de la trădătoarea lui  surioară, că mă aflam în posesia unui număr de trei prieteni de sex opus. (Bucureştiul era şi pe atunci mare, şi treaba mergea bine dacă ştiai să le deosebeşti vocile la telefon – pe vremea aia nu vedeai cine te sună, dar nici n-aveai mobil, ca să ţi se dea tot timpul de urmă sau ca să ţi se reproşeze că-l ţii închis.)

Evenimentul (cererea, adică) s-a consumat în lift, în coborâre de la etajul cinci către parter, şi, dacă n-aş fi fost prevenită, probabil că aş fi rămas acolo potopită de surprindere, ca ornament interior viu dar imobil al ascensorului, pe toată durata serii – dacă nu cumva chiar până în dimineaţa următoare!

Însă, ştiind despre ce era vorba, am reuşit să-l privesc cu ochii rotunjiţi de mirare prefăcută, să-mi pun o doză de emoţie măsluită în tremurul genelor şi… să cer timp de gândire. Şi l-am refuzat abia a doua zi (era băiat frumos, dar nu destul de tembel ca să-mi placă mie), fără să fie nevoie de vreun consiliu de familie – nu le-am făcut niciodată confidenţe părinţilor 😛

Şi cu asta basta.

Doru s-a însurat în curând cu o altă vecină de bloc (şi am auzit recent că au divorţat fericiţi).

Iar eu mi-am găsit jumătatea potrivită după vreo trei ani şi, după încă vreo cincisprezece, m-am trezit într-o bună zi gândindu-mă: „Dacă m-aş fi măritat cu Doru, aş fi ajuns în America!”

„Ba nu!” m-am contrazis, luând în considerare adevărul istoric, adică faptul că soţialui, nu el, câştigase la loteria vizelor. „Dacă m-aş fi măritat cu Doru, el n-ar mai fi acum în America! 😛 Prin urmare, s-ar cuveni să-mi fie recunoscător, nu?” Şi i-am zâmbit mutrei mele din oglindă, mândră că, printr-un simplu refuz, reuşisem să lansez un român către împlinirea visului său american!

Dar să nu mă întrebaţi în ce loc anume îşi aşterne el umbra din ce în ce mai rubicondă peste pământul care-a tăiat calea lui Cristofor Columb către Asia. Se află undeva, în numitele „State Unite”; mai mult nu ştiu, căci s-a tot mutat dintr-un oraş în altul şi memoria mea s-a plictisit şi a refuzat să le mai reţină numele. Dar ştiu unde e Angelica – adică îi ştiu adresa din Canada. Şi ştiu că ea s-a preumblat şi prin legendara „ţară a tuturor posibilităţilor” la care visa – treaz! – tot  românul din „epoca de aur” a „măreţelor înfăptuiri” socialiste.

Şi, dacă s-a preumblat, mi-a trimis câteva poze, imagini surprinse în treacăt.

Această prezentare necesită JavaScript.

Eu le-am privit de mai multe ori, pe îndelete, şi am început să-mi tot pun o întrebare:

„Ce-ar  fi să mă preumblu şi eu printre zgârie nori? Ce-ar fi să-mi iau familia şi să trecem oceanul?”

Pentru că acum e posibil – dacă ţi-o permite buzunarul. Există şi o mulţime de agenţii de voiaj, cu o mulţime de oferte turistice. Aşa că, la vară, mai mult ca sigur, n-o să ne mai îmbrăcăm în trening ca să cutreierăm coclaurii răcoroşi din munţii noştri, iar vechiul aparat foto cu trepied va avea parte de odihnă în două-trei weekenduri succesive; ne temem că, bietul de el, s-ar putea simţi nesigur pe picioare în avion. (Cunoaştem, fireşte, acea lege universală care decretează că trei puncte determină întotdeauna un plan, ce te faci dacă planul în cauză e înclinat?)

Dar, până să vină vara, am început să facem, nu plane, ci planuri, mulţumindu-ne să zburăm pe căile aeriene virtuale ale Internetului şi am dat… ghiceşte cineva peste ce?…

… Ei, gata, nu vă mai înghesuiţi cu răspunsurile greşite, că vi-l spun eu – gratis, mamă soacră! 😆 – pe ăla corect:

Am dat peste „work and travel Vacante Speciale”!

Şi ne-am uitat cu jind – şi cu jale… Fir-ar să fie de ani prea repede trecători! Nu mai suntem studenţi, nu mai putem profita de minunatele avantaje oferite de mai sus pomenitul program de schimb cultural international petrecându-ne o vacanţă muncind şi în acelaşi timp distrându-ne pe tărâm american! Însă… putem visa…

– Mie mi-ar fi plăcut să fiu salvamar, zice jumătatea mea conjugală, trecându-şi mâna peste ţeasta deşteaptă, eliberată pe nesimţite de povara părului prost. Pentru că, ştii, îmi plac oamenii, oamenii din toate colţurile lumii. M-aş fi bucurat să pot salva cât mai mulţi din apele înşelătoare… Într-o vară dintr-ale Pacificului, în următoarea dintr-ale Atlanticului… Şi în timpul liber să fac surf… Să călăresc talazurile celui mai mare ocean al Pământului, pe lângă care marea noastră nu-i decât o biată băltoacă… Şi să stau la soare, printre fete superbe… ăăă, superb bronzate…

– Pentru că-ţi plac femeile, moşnege, râd eu, oarecum mânzeşte.

– Pentru că şi ele sunt oameni, surâde el, săltându-şi colţurile mustăţii cărunte. Şi se grăbeşte să schimbe vorba: Tu ce ţi-ai fi ales? Cu ce job sezonier ţi-ai fi… „asezonat” o vară în SUA?

– Păi, zic eu, scoţând de la naftalină ceea ce numea diriga din liceu (profă de engleză) zâmbetul meu mefistofelic, ştii, şi mie îmi plac oamenii… M-ar fi tentat să fiu recepţioneră la un hotel… de lux. Sau hostess la un restaurant… tot la unul de elită, să le zâmbesc dulce clienţilor tineri, frumoşi şi cu dare de mână şi să-i conduc la mesele lor. Sau guest room attendant, să le arăt turiştilor camerele şi poate, s-o sfârşesc prin a ajunge cu unul dintre ei în apartamentul nupţial, după o nuntă ca la Hollywood… Hei, nu te uita aşa urât, căci, ştii, pe urmă ne-am fi dus la plajă, ne-am fi aflat într-o zi în pericol de înec, tu, năucit de bronzul meu superb, ţi-ai fi pierdut capul şi n-ai fi reuşit să ne salvezi pe amândoi, el s-ar fi înecat, iar eu, o văduvă bogată, te-aş fi lăsat să-mi ştergi lacrimile mi-aş fi refăcut viaţa în braţele tale…

– Ia mai terminaţi cu prostiile, nu vă mai tachinaţi ca doi caraghioşi bătrâni! zice soacră-mea, încă băţoasă şi rea de gură la cei 88 de ani ai ei. Şi pe urmă adaugă, cu ochi dintr-odată visători: Eu una m-aş fi mulţumit şi cu un post de spălătoare de vase,  numai să fiu acolo de 4 iulie, să văd cu ochii mei cum ştiu ei să sărbătorească, cu cât fast, cu câtă grandoare… Şi aş fi vrut să mă fotografiez lângă Statuia Libertăţii…

Şi cam aşa fantazăm, aproape în fiecare seară…

Şi vă întreb, voi, cei care, ca şi mine, aveţi pe chip urmele trecerii ireversibile timpului, cum aţi fi profitat dacă vi s-ar fi oferit şansa de a petrece o vară ca tineri angajaţi sezonieri pe meleaguri la care nu mă-ndoiesc că aţi visat cu ochii deschişi în studenţie?


Articolul pe care [sper că] l-aţi citit

Anunțuri

18 gânduri despre „Îmi plac oamenii

  1. Pingback: Duzina de cuvinte- Trepidații noi | Cățărătorii

  2. Pingback: Pa, SuperBlog… | ropot de secunde...

  3. Io pe chip n-am decât nişte vagi urme are trecerii ireversibile, da’ când m-am trezit eu că e un program W&T şi că pot profita de el – şi asta se întâmpla acum 5 ani – , tot eram considerată prea cu urme pe chip şi nu mă încadram în limita de vârstă. Ce dacă eram studentă(mai coaptă) în ultimul an? Studenţii trebuie să fie tineri! Aşa s-a hotărât! 😉 Altminteri aş fi profitat. Un prieten a profitat ceva mai mult, a înmulţit cele 3 luni(nu spun cu cât), da’ rezultatu’ îi dă, după egal, cam până în zilele noastre. Include-l şi pe azi, şi pe mâine… 😆

    Apreciază

  4. Am picat si eu aici, ca din Luna… Tare mult as vrea sa stiu, ai mai creat inca doua bloguri special pentru superblogu’ ala ? Merita atat de mult ?

    In ceea ce priveste alte meleaguri, n-am avut treaba cu ele. In studentie nu visam decat sa-mi iau examenele cu note cat mai mari si sa ma marit cu iubitul meu din liceu, ceea ce am si facut !

    Apreciază

  5. Eu nu cred că am visat aşa de departe atunci, dar acum mă gândesc să-mi încurajez copiii să viseze şi, poate,când mi-or face nepoţi m-or chema să-i cresc… Deci, babysitter! 😀

    Apreciază

  6. Pingback: Psiluneli- Îmi plac oamenii | Cățărătorii

  7. Pingback: La final de SuperBlog | ropot de secunde...

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s