Atu papa!!!

Am fost un copil foarte mofturos. Mi s-a povestit că, pe la un an şi ceva, mama îmi pregătea pentru fiecare masă cinci sau şase feluri de mâncare, în crăticioare minuscule, pentru că eu acceptam să mi se dea doar câteva linguriţe din fiecare, după care strigam, pe un ton poruncitor:

– Atu papa!!!

În paranteză fie spus, mama  a fost sfătuită de medicul de familie să nu se mai chinuiască astfel, să-ncerce să mă scape de mofturi. Adică să-mi pună aceeaşi mâncare sub nas, dimineaţa, la prânz şi seara, până când, de foame, n-o să am încotro şi-o să mănânc toată porţia. Şi, între timp, să-mi dea să beau ceai, ca să nu mă deshidratez.

Zis şi făcut. Experimentul a durat vreo două zile, timp în care nu m-am atins de mâncare, aşa că mama, dându-se bătută, m-a întrebat, în final:

– Dar ce-ai vrea tu să mănânci acum? Spune, ce să-ţi aducă mămica?

Iar eu am răspuns, după un scurt timp de gândire:

– Viau nişte ceişoi!

(„Ceişoiul” era „ceişor”; am spus până târziu „i” în loc de „r” şi, până nu chiar atât de târziu, „p” în loc de „f”. Şi mi s-a istorisit că dentistul la care mergea bunica, luându-mă cu ea, se distra grozav provocându-mă să-i vorbesc despre fular! :P)

Nici după ce am mai crescut nu m-am prea dat de brazdă. Mâncam numai ce şi cât îmi plăcea. Şi nu-mi plăceau prea multe – nici măcar toate dulciurile! Spuneam, de exemplu, un „nu” hotărât ciocolatei cu alune sau cu alte delicatese încorporabile neintegrate cât mai omogen în compoziţia ei. Nici bomboanele cu alune nu-mi plăceau. Şi nici baclavaua, era prea dulce. Cât despre fructe… cireşe, caise, pepeni galbeni, portocale, banane, stop.

Cu mâncarea gătită era şi mai rău. Nu tu ciorbă – mâncam numai zeama, şi la fel fac şi acum; mă pricep de minune să las pe fundul farfuriei tot zarzavatul, bine stors. Pe supe pasate nu puneam gura – nu pun nici în prezent. Şi nu suportam – nu suport – dovleceii, conopida, ardeii umpluţi, mâncarea de vinete, mâncarea de morcovi…

Dar poate e mai simplu să spun ce-mi plăcea (ce-mi place încă): supa cu găluşte (cu găluşte tari, aşa cum le greşea de obicei bunica :)), dar să fie supă de carne, nu de zarzavat, friptura (fără garnituri sofisticate, numai cu cartofi), ochiurile, cartofii prăjiţi, chiftele, sarmalele (dar nu alea de post), peştele (dar nu saramura), răcitura (dar numai cu mămăligă), fasolea, mazărea, mezelurile, brânza…

În plus, mama a învăţat să gătească, în adevăratul sens al cuvântului, abia după ce a ieşit la pensie şi după ce a murit bunica. Iar bunica, după o viaţă întreagă petrecută gătind pentru trei copii personali şi alţi câţiva de-ai neamurilor, ţinuţi mereu în gazdă, s-a bucurat când a văzut că poate cumpăra, de-a gata, cozonaci, tot felul de prăjituri, dulceţuri, şerbeturi, murături… Aşa că eu una am mâncat, în copilărie, extrem de puţine dulciuri „de casă”. Noroc însă că în copilăria mea se găseau de-ale gurii din belşug. Când au început lipsurile din anii ’80 eram deja în ultimul an de facultate.

Cam atât pot să spun despre… gusturile copilăriei mele.

Iar trecând la prezent…

Ei bine, pe lângă mine, mama era o bucătăreasă excelentă. Bucătăria e un loc pe care nu pot să-l sufăr! Nici bărbatului meu nu-i place prea mult, dar… cineva trebuie să facă totuşi de mâncare, nu? Păcat că nu putem învăţa motanul să se ocupe de asta, fiindcă, după cum vedeţi, cuptorul cu microunde pare să-l atragă.

Din fericire, trăim în vremuri în care-ţi poţi umple sus-numita încăpere cu tot felul de ajutoare, care fac aproape totul în locul tău. Piaţa e plină de oferte, şi noi am profitat din plin! Acum, robotul nostru de bucătărie toacă tot ce trebuie, după care punem ingredientele de-a valma-n oală/cratiţă/tigaie, apăsăm pe un buton, două, poate trei – şi suntem liberi să lăsăm laboratorul culinar pe seama aparaturii programate. Vă spun, cu toată sinceritatea, că eu una pur şi simplu savurez gustul tehnologiei! 🙂

De aceea descopăr cu mare plăcere produsele de la Hotpoint Ariston 🙂

Şi mărturisesc că, în primul rând, îmi fac cu ochiul cuptoarele încorporabile!

Par să fie visul vieţii mele! Până s-apuc să intru în amănunte, mă trage de mânecă funcţia de „auto curatare pirolitica Fast Clean” a unei astfel minuni electrocasnice! Nimic nu m-ar putea face mai fericită, detest să curăţ cuptorul şi aragazul!

Cât despre mâncăruri, mă încântă ideea că, având un cuptor din ăsta, eu şi jumătatea mea conjugală ne vom putea pregăti, cu minimum de efort, „atu papa” în fiecare zi. Şi mai ales când mă gândesc la fripturi îmi lasă gura apă, fiindcă, se ştie, „cea mai bună legumă e carnea de porc”! 😆

---

Text scris pentru a 16-a probă a concursului SuperBlog 2013, sponsorizată de