Umbra omului

Sunt Bezna, Regina Nopţii. Am nouă vieţi (ca o pisică!) şi o pisică (neagră!) sfătuitoare, un soft care mă ajută. Am nevoie de aceste avantaje – şi e firesc să le am, fiindcă înfrunt simultan şapte adversari, septetul ROGVAIV, septetul Oştenilor Luminii. Ei n-au decât câte o viaţă şi niciun soft ajutător, dar se pot sfătui, se pot susţine unul pe altul.

Suntem la începutul jocului, ne aflăm la aceeaşi distanţă de Castelul Celor Douăzeci şi Patru de Ore. Dacă ajung prima, înaintea oricăruia dintre ei, Castelul îmi aparţine, câştig prima rundă. În a doua va trebui să-l apăr. În schimb, dacă oricare dintre ei ajunge înaintea mea, Castelul e al Zilei, iar eu îl pot asedia în runda a doua – dacă nu-mi pierd toate vieţile în prima.

Gata, sună trâmbiţele. Bariera din faţa mea se ridică, drumul către Castel îmi e deschis. Intru pe dalele lui negre, pe care cizmele mele negre le ating fără zgomot, pisica neagră îmi toarce pe umăr, deasupra mea licăresc stele şi străluceşte luna plină. În faţa mea, departe, se zăreşte zidul Castelului. E imens, ocupă tot orizontul. Însă prin creneluri se strecoară lumina Zilei, care domneşte de cealaltă parte.

Alerg către el, am voie să alerg ca să câştig timp; de fapt, am voie să fac orice. Pot şi să părăsesc drumul, s-o iau pe scurtături, deşi asta înseamnă mai multe obstacole, capcane mai subtile, întrebări şi cerinţe mai dificile…

Noaptea devine brusc mai întunecoasă… Îmi ridic privirea. Un vârcolac înghite luna…

– Miaaao! Uită-te pe unde merrrgi! mă atenţionează pisica.

Mă opresc brusc, cu doar câteva clipe înainte de mă ciocni cu un om-lup. Nu e fioros, e doar caraghios, cu ochelari mari pe vârful nasului, cu o bucată de cretă pe care-o ţine stângaci în laba dreaptă, cu o tăbliţă neagră în stânga.

– Ai ajuns la Prima Vamă, Regină a Nopţii, îmi spune. Trebuie să plăteşti ca să poţi merge mai departe. O viaţă sau o definiţie a jocului, a jocului în general – din patru versuri, cu rimă împerecheată. Ai cinci minute de gândire. Dacă le faci în trei, primeşti un bonus. Pe mine. Îmi pun în slujba ta unica viaţă şi toată ştiinţa mea de cărturar.

Ooo! E ziua mea norocoasă! Din pură întâmplare, am născocit o definiţie versificată a jocului chiar în dimineaţa asta. N-am nevoie de timp de gândire!

– Jocul e-un rod al gândului,
e o umbră a omului;
jocul e tumult, frenezie,
e triumf…  e BUCURIE!

Omul-lup scrie versurile pe tăbliţă chiar în timp ce le rostesc – laba cu creta i se mişcă incredibil de repede.

– Definiţia e acceptată, spune, iar eu sunt prea plecata slugă a Întunecimii Tale. Să mergem spre castel.

Pe cer, luna scapă din gura vârcolacului…

– Raluca!

Offf! E vocea mamei… Ţipă în microfonul de lângă uşă.

– Raluca, se răceşte mâncarea! Haide, bezmetico, ai tot timpul să te joci după masă!

Beznă… bezmetică… Mama mă ia în râs, ca de obicei – fiindcă ştie că ăsta („Zi şi Noapte”) e jocul meu preferat, aşa cum ştie şi că Tatei îi place „Război cu Soacra”.

– Pauză! strig, bosumflată. Problemă de forţă majoră.

– Pauză acceptată, se aude vocea cuiva din Septetul Luminii.

Castelul dispare, dispare drumul, dispare luna, dispar stele, omul-lup şi pisica par să se topească în văzduh, costumul meu negru se destramă în aer…

Sunt singură în sala holo, sub lumina rece a neonului, în salopeta mea albastră, de jucătoare.  Elementele tipizate solide, pe care nu le mai îmbracă decorul holografic, se retrag în podea, în plafon, în pereţi…

Offf! Şi ce bine începusem! După-masă s-ar putea să nu mai fiu în aceeaşi formă, să nu mai am acelaşi noroc…

Asta e! Mama nu-mi înţelege pasiunea pentru jocuri. Nu-i ca bunica.

Ei, bunica… bunica e cea mai simpatică băbuţă pe care-o cunosc – vă dau cuvântul meu de jucătoare! Şi nu spun asta nici fiindcă mi-e rudă, nici fiindcă e mărunţică, durdulie şi veselă, cu coc alb şi ochelari rotunzi, ca o bunică din jocurile cu feţi-frumoşi şi zâne, ci fiindcă şi este şi ea o jucătoare – una înrăită! (Jocurile ei preferate sunt „Elixirul Tinereţii”, „Războiul Bătrânilor” şi „Baba lunetistă”.)

Şi a început să joace doar de vreo douăzeci de ani, de când au apărut jocurile online holografice. Înainte nu juca, jocurile de pe vremea ei n-o tentau. Şi nici măcar nu ştie să-mi explice prea bine cum erau.

Dar erau şi pe-atunci o grămadă! Însă le jucau cu totul altfel, n-aveau săli holo, capabile să-ţi realizeze imaginea holografică şi s-o trimită în sălile partenerilor tăi, să capteze hologramele lor şi să le aducă în sala ta, în jurul tău, să genereze decoruri holografice şi să se coreleze un implantul tău de jucător – pe vremea aia nici n-aveau implanturi! – creându-ţi iluzia că umbrele holografice de oameni şi obiecte din jur sunt solide, reale, că interacţionezi cu ele.

În primele decenii ale secolului XXI, jocurile online se bazau, din câte-am înţeles, pe plăcile video…

Cum să vă explic?

Ei bine, pe atunci computerele aveau ecrane, ca ale ceasurilor fără proiector holo – dar de dimensiuni mult mai mari. Ecrane care ofereau imagini bidimensionale – sau o iluzie tridimensională, un spaţiu virtual în care tu însuţi nu puteai pătrunde, aşa cum intri acum printre holograme,  Urmăreai desfăşurarea jocului pe ecran. Şi bineînţeles c-o puteai influenţa – că doar erai jucător, nu? – cu ajutorul unor componente auxiliare, numite mouse, tastatură… (O metodă greoaie şi oarecum impersonală – comparativ cu acţiunea directă din spaţiul holo.) Iar imaginea era trimisă pe ecran de placa video, sau cel puţin aşa am înţeles eu! 😛 Oricum, cică placa asta era componenta cea mai importantă; de ea depindeau, cum depind acum de sala holo, performanţele computerului în cadrul jocului. Şi fireşte că existau mai multe tipuri de plăci video, create de mai multe firme concurente. Bunica nu-şi aduce aminte decât două nume: ATI şi NVIDIA. Dar a uitat pe care-o preferau fraţii ei. Dar îşi aminteşte ce magazin online preferau: MediaDOT.ro, care există şi acum. Numai că pe vremea aia n-avea siglă holografică, avea una bidimensională:

Fraţii bunicii se documentau, discutau cu prietenii de pe un forum gaming – şi MediaDOT găzduia unul –, apoi intrau pe site-ul magazinului şi comandau cele mai noi şi mai performante componente.

Însă bunica a devenit jucătoare abia pe la 50 de ani, în momentul când a apărut „umbra omului”, implantul cranian care te conectează, aşa cum spuneam şi cum o ştie toată lumea, cu sala holo, trimiţând umbra ta holografică în sălile de joc online din casele altora, ale căror umbre sunt în schimb oaspeţi casa ta, în jocul tău.

Pentru că, după părerea bunicii, jocul e acum o umbră  mult mai… reliefată 🙂 a vieţii!

---

Rândurile de mai sus îşi iau inima-n dinţi şi participă la a zecea probă a concursului SuperBlog 2013, sponsorizată de MediaDOT.ro, deşi au fost scrise în totală necunoştinţă de cauză: n-am jucat niciodată jocuri online şi nu ştiu absolut nimic despre aparatura necesară şi despre performanţele ei, iar jargonul tehnic de pe forumurile sugerate pentru documentare îmi sună ca o limbă străină (pentru care n-am dicţionar!) Dar, dacă atunci când vor apărea jocuri holografice – asemănătoare cu ceea ce am încercat să descriu aici –,  umbra mea de om viu se va mai aşterne încă deasupra pământului, vă garantez că voi învăţa să le joc, chiar şi la 100 de ani! 🙂

---

---

Despre „umbra omului” au mai scris azi toţi cei pe care-i veţi găsi în tabelul clubului psi.