E un aristocrat.
German, francez, croat?
Nu are importanţă.
E totalmente fără relevanţă!
Dar e o piesă cu greutate în orice salon din înalta societate.
Iar vastul său domeniu nu-i vechi de-un secol, ci de-un mileniu!
Nu-şi poate măsura averea, fără măsură-i e puterea…
Şi-a fost un fluviu de romantism… dar acum are reumatism.
Un pas de dans vioi e-un chin, şarmul îi e-n abrupt declin…
Îl mai aşteaptă un singur vals, sub coasa morţii în balans…
Am scris aici cu mare zor, cu rimele trase de păr. Însă am să-i înşir, mai jos, pe cei ce scris-au mai frumos:
scorpio, vienela, almanahe, vantdetoamna, şi toţi cei care s-au mai înscris în tabelul lui psi
ropot de secunde... 
Pingback: Asemeni unui bun amant | Iubesc Viaţa
Saracul aristrocrat, chiar imi e mila de el… 🙂
ApreciazăApreciază
De el :)… şi de noi toţi 😦
ApreciazăApreciază
De asta ar trebui sa ne bucuram de fiecare vals, nu se stie cand nu ne mai ramane nici unul 🙂
ApreciazăApreciază
Aşa e… 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Duzina de cuvinte- Un pitic… | Cățărătorii
😀 reumatism… romantism… tot pe-acolo
ApreciazăApreciază
😆
ApreciazăApreciază
Frumos contrast! 🙂
ApreciazăApreciază
Mulţumesc 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Firimituri | Alma Nahe
Pingback: Duzina de cuvinte – Revenire | innerspacejournal
La dans, bătrâne-aristrocrat!
Nu-i piesă să-i rezişti, nici societate,
să te tolereze aşa, un ramolit!
Ce vrei? Un secol de singurătate,
fără pic de romantism,
plângându-te-n salon de reumatism?
Fii vioi!
Nu măsura! Aruncă-te-n şuvoi,
fii fluviu, pune pasul hotărât,
în stil german,
şi nu te da bătut,
căci pentru vals nu-ţi trebuie picioare,
ci aripi ca să prinzi secunda…
următoare.
ApreciazăApreciază
El, sărmanul, nu se plânge.
Visu-i zboară, nu se frânge,
Iar picioarele-obosite
Sunt în stil german… târşite.
ApreciazăApreciază
Cu romantism uităm de reumatism…
ApreciazăApreciază
Şi viceversa… 😆
ApreciazăApreciază
Ii dau eu Voltarel, numai sa mai danseze!
ApreciazăApreciază
OK, dacă se pune pe picioare, ai o invitaţie la dans! 😀
ApreciazăApreciază
🙂 Mi se intampla deseori sa vad pe strada batrani abia tarandu-si picioarele si ma gandesc la ei, incerc sa imi imaginez ce fel de oameni erau candva, cu ce fel de femei ieseau, ce strategii foloseau pentru a le cuceri. Partea cu reumatismul mi-a amintit de gandurile mele… 🙂
ApreciazăApreciază
Şi eu mă întreb câteodată cum arătau când erau tineri, când erau copii… 🙂
ApreciazăApreciază
…da repede l-ai trimis la dansul cu vestita coasă! Hmmm. Eu aş fi vrut să trăiesc in vremuri aristocrate, dar mi-e teamă că tot in „pătura” de jos aş fi fost…cine ştie?
ApreciazăApreciază
Nu l-am trimis repede, a avut tot timpul să-mbătrânească până acum! 🙂
Dacă aceia care cred în reîncarnare nu se înşeală, probabil că ai trăit şi-n vremuri aristocrate, dar ai uitat! 😀
ApreciazăApreciază
Sigur am trăit. „Văd” crâmpeie care se repetă şi o senzaţie de „Franţa”…undeva cu zonă de ape. Dar mă feresc să spun prea des asta!
ApreciazăApreciază
Eu cred că am hălăduit pe undeva, prin păduri. Cât văd câte o potecă mai largă, încadrată de copaci nu foarte deşi, am senzaţia stranie că m-am întors acasă 🙂
ApreciazăApreciază
Brrr ce soarta grea: si cu reumatism si partener la vals cu moartea! Vai de el, aristocrat!
🙂
ApreciazăApreciază
Om şi el, aristocratul nostru 🙂 Nu e mai presus de moarte, şi nici măcar mai presus de boală…
ApreciazăApreciază